Pan Tadeusz Fragmente II - Adam Mickiewicz
Adăugat de: Gerra Orivera

Fragmente II

Cînd, slab, elanu-i simte copitele prea grele,
Cînd iepurele simte că sîngele-i se-nchiagă,
Cînd şoimul nu mai vede, cînd cerbul n-are vlagă,
Cînd vulturului ciocul, ca arcul coroiat,
I-e gata să se-nchidă pe veci, în dumicat,
Atunci, spre cimitirul acesta vin să moară;
Rănită sau bolnavă, chir cea mai mică fiară
Dă fuga, ca aicea, în patrie, să piară.
De-aceia-n codru, omul cît poate el pătrunde,
Nu află stîrv sau oase de fiară nicipeunde.
Se spune că-ntre fiare, la ele-n capitală,
Sînt bune obiceiuri şi-o bună rînduială;
N-au fost nici vătămate de legea omenească
Şi nici proprietatea n-avură s-o cunoască,
Ce lung prilej de certuri în lumea noastră-i doară.
Nu ştiu nici de dueluri sau arta militară.
Ca-n raiul lor strămoşii, la fel trăiesc nepoţii;
Sălbateci însă paşnici, iubindu-se cu toţii
Şi nu se muşcă unul pe celălalt vreodată.
Chiar omul, de-ar ajunge cu mîna ne’ narmată
Acolo, între bestii tihnit ar zabovi;
Ba ele, cu aceeaşi uimire l-ar privi
Ca-n ziua cea din urmă-a creaţiei, a şasea,
Cînd primul lor părinte-n Eden îl admirase
Pe-Adam, pîn-ce să-nceapă cu el întîia sfadă.
Noroc că omul, însă ăst loc nici n-o să-l vadă
Căci Frica, Truda, Moartea în drum are să-i şadă.
Din cînd în cînd, copoii ce-n goan㒠nvierşunată
Prin rîpe, muschi, mocirle dau buzna cîteodată,
De locurile-aceste, cumplite, năuciţi,
Urlînd o iau la fugă cu ochii rătăciţi
Şi mult timp, lîngă omul cu mînă protectoare,
Mai tremură de teamă, căzîndu-i la picioare.
Aceste seculare ţinuturi tăinuite,
În grai de vînătoare, sînt matcă denumite.
Urs prost! La tine-acolo în matcă de-ai fi stat,
Pan Voischi despre tine nicicînd n-ar fi aflat;
Desigur te-mbiase a stupului mireazmă
Sau poate-adulmecaseşi ovăzul copt în preajmă,
Că te-ai pornit din codru spre marginea lui rară
Şi-ndată pădurarii de tine şi aflară,
Picherul trimiţîndu-l, ce lor le e iscoadă,
Ca, unde ţi-e popasul şi-al tău bîrlog, să vadă!
Acuma-n matcaţi, Voischi cu cîinii de bătaie
Opriră, şi sînt gata retragerea să-ţi taie.


Tadeuş înţelese că nu-i puţin, de cînd
Au dat copoii iama prin codru pînă-n fund…

……………………………………………………………..


E pace. Vînătorul urechea şi-o ascute
Degeaba, ca pe-o rară discuţie s-asculte
Tăcerea, stînd într-una pe loc, cu încordare;
Doar muzica pădurii zvoneşte-n depărtare.
Se-avîntă-n codru cîinii ca-n mare pescăruşii,
Hăitaşii spre desişuri ţinîndu-şi ţeava puşcii,
Privesc la Voischi care, îngenunchiat şezînd,
Pîndeşte cu urechea lipită de pămînt;
Şi- aşa precum la doctor, pe chipul lui citeşti
Salvarea sau osînda acelui ce-l iubeşti,
Hăitaşii ce-a lui Voischi pricepere-o ştiau,
În ochii lui nădejdea sau grija şi-o topiau.
“El e! “ încet le spuse, sculîndu-se-n picioare.
Deci dînsul auzise! Ei, încă-n ascultare,
Şedeau; şi auziră: un cîine a lătrat,
Alţi doi apoi, şi aşţii vreo douăzeci deodat’.
Copii, pîn’ acuma răzleţi, în şir se-adună
Pe-o urmă, merg pe burtă, schelălăie-mpreună
Şi latră. Însă nu e lătratu’ acela moale
De cîini ce după vulpe sau iepuri dau tîrcoale,
E-un scurt lătrat, într-una mai des, mai înteţit;
Copii nu departe de pistă s-au oprit,
Cu ochii stînd la pînd㠖 şi goana o-ncetară;
E prinsă fiara. Urlet şi larma-ncepe iară:
Se apără jivina, desigur că-I rănită;
Şi-n haita ce dă iureş şi sforăie stîrnită,
Într-una se aude, din ce în ce mai clar,
Răpus în agonie, cum geme un ogar.
Stau gata vînătorii cu puştile să tragă,
Ca arcu-ntişi se-apleacă, prin ramuri capu-şi bagă:
Nu pot să mai aştepte! Se-nşiră rînd pe rînd
Şi unul după altul în codrul des pătrund;
Să-ntîmpine întîiul pe fiară-ar vrea oricare;
Degeaba le strigase Pan Voischi-n gura mare,
Degeaba cercetase poziţia, călare,
Vestind că şi ţăranii, şi domnii au să ia,
Din loc de-au să clintească, la dos cîte-o curea.
Dar ce să-I faci!? Cu toţii porunca i-o călcară
Dînd buzna în pădure; trei focuri răsunară
Şi-o salvă; dar mai tare ca arma descărcată
Răcni un urs, ecou-I umplînd pădurea toată.
Grozav urlă! De ură, durere şi turbare;
Şi cîinii, şi hăitaşii, şi corn de vînătoare
Vuiau în miez de codru; cu toţii fug degrabă
Spre codru, cară arme, şi cheamă, şi se-ntreabă;
Doar Voischi strigă jalnic că fiara le-a scăpat.
Picherii, vînătorii pe-o parte au flancat
Să-I taie, între codru şi locul pîndei, drumul;
Cînd ursul vede cîinii şi oameni cu duiumul,
Se-ntoarce către locul rămas mai slab păzit,
Poiana dinspre care hăitaşii s-au pornit,
Unde-au rămas din mulţii picheri, pîndari, puşcaşi,
Tadeuş, Conte, Voischi şi doar cîţiva hăitaşi.


Pădurea e mai rară pe-acolo; se auzeau
Şi urlete-n adîncuri, şi ramuri ce trozneau,
Şi ursul deodată veni spre vînători
Ţîşnind dintre tufişuri, ca fulgerul din nori;
Cu spaimă urlă cîinii, în preajma lui dau goană;
Sculată-n două labe sta marea lighioană
Privind în jur cu urlet, duşmanul să-şi spăimînte:
Cu labele din faţă, buşteni şi ramuri frînte
Sau trunchiuri scorojite, ba chiar cîte-un pietroi
Zvîrlea mereu, cu zbierăt, în oameni şi-n copoi;
Smulgînd un pom, ba-n laba cea dreaptă, ba-n cea stîngă
Rotindu-l ca măciuca, de-a dreptul îl aruncă
Spre Conte şi Tadeuş, hăitaşii lui din spate:
Aceştia, fără teamă, un pas doar mai departe
Spre fiară ţeava puştii-şi îndreaptă, parcă-s două
Subţiri paratonere spre-un nor ce stă să plouă;
Doar puşca şi-au întins-o cei doi, şi dintr-o dat\',
( Novici!) chiar două focuri pocniră; le-a scăpat.
Cu patru dinţi o furcă, zăresc din întîmplare
Şi grabnic sar la dînsa, cînd văd un bot în care
Străluce două rînduri de colţi ca nişte cuie,
Iar laba cea gheroasă sta gata să-i răpuie;
Sărind pe spate, palinzi, în rarişte dispar;
Spre ei se-aruncă ursul şi laba-ntinde iar,
Ei scapă; neagra labă el iarăşi şi-o întinse
Şi pe bălaiul creştet, pe Conte îl atinse.
Şi tigva de pe creier putea să-i smulg㠖ndată
De nu săreau Notarul şi-Asesorul din ceată,



traducere de: Miron Radu Paraschivescu


vezi mai multe poezii de: Adam Mickiewicz




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.