Vis - Adam Mickiewicz

Când ai să fii silită să mă abandonezi,
Chiar de-ai să simţi în suflet, neîncetat, iubire,
Nici când mă vei lăsa, să nu mă întristezi
Şi nici să nu-mi vorbeşti de-a noastră despărţire!

Aş vrea chiar din ajun, când soarele-o apune,
Să sorb minutul ultim în dezmierdări prelungi,
Iar ceasul despărţirii, fatal, când va să sune,
O cupă cu otravă tu să-mi întinzi atunci.

Te-oi săruta pe gură cu buze-nfiorate;
Nu-mi voi închide ochii când ceţuri îi cuprind;
Ci vreau să-adorm de-a pururi în dulce voluptate,
Obrazul sărutându-ţi şi-n ochii tăi privind.

Iar după lungi decenii ce-n şir s-or fi-mplinit,
Când voi primi poruncă să ies de sub morminte,
Îţi va veni în minte prietenu-adormit.
Şi spre-a-l trezi, din ceruri la dânsul vei descinde;

La pieptul tău iubit tu mă vei strânge iară,
Din nou voi simţi braţele dragi cum mă cuprind;
Mi s-o părea o clipă că aţipisem doară,
Obrazul sărutându-ţi şi-n ochii tăi privind.

Traducere de Miron Radu Paraschivescu



traducere de: Miron Radu Paraschivescu


vezi mai multe poezii de: Adam Mickiewicz




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.