Spre noi privește Păunescu,
Vadim ne plânge-n versuri soarta,
Trăiască veșnic "Preamărescu",
Se-ntoarce astăzi iarăși roata.
Am citit cu-așa uimire
cât nu-ncape-ntr-o privire,
din guriță mi-a ieșit
”wow”-ul clar și deslușit:
o mansardă aproape de cer
prinsă în pânza unui păianjen auriu
de atâtea ori am căutat evadarea
am dorit-o
În mijlocul acestei adunări
cu personaje vechi, claustrofobe,
eliberați prin fumul din țigări:
un menestrel, doi fluturi și o cobe
Nu știu de ce îmi pune pe buze înserarea
o lacrimă de lună, un firicel de stea,
aș vrea să am puterea să uit de remușcarea
că ți-am deschis o lume ce nu-i decât a mea.
O criză echivocă e iubirea,
e primăvara-ascunsă-n ghiocel,
toți îngerii au pus desăvârșirea
într-un boboc cu buzele de ger.
bate un ceas
dintre miile de ceasuri care au tocat
anii mărunt
și cum mai țipau dimineața secundele
luați de la capăt drumul sinuos al cuvântului
creionul cioplit din amnarul care a distrus biblioteci
să ardă foile cărțile
mințile
ca un soldat te-ai întors împotriva vieții
printre obstacole obuze
te-ai strecurat cu ranița la piept
și amintirea unor buze
cred că există totuși
undeva
un mesteacăn sau un gorun
ori un tei