Telefon peste moarte - Adrian Păunescu

În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lîngă mine
şi n-am ce număr să formez.


Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frînt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormînt.


De convorbiri cu ei sunt gata
şi în necunoscut mă zbat,
îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.


Au numere secrete parcă
şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.


Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvînt,
Şi uit că aţi plecat departe
Şi n-aveţi roaming, sub pămînt.


Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar ştiu că mort e cel ce moare
şi nu mai vine înapoi.


Şi, vai, de-atîta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.


Şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, cînd o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior.



vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.