Tristeţea învierii - Ady Endre
Adăugat de: Gerra Orivera

Dintre abcese mari de ceaţă, roşii,
Soarele himeric mă privea pe furiş
Şi astfel mi-a grăit:
Ridică-te şi liber fii.
Poate-n Budapesta, ori în altă parte.
Abia de-mi aminteam ceva
Din lumea de dinainte,
Dar întristat am înviat.

Stanele grotei s-au rostogolit.
Golgota fumega şi am ieşit
Înviat şi buimăcit
Din groapa adâncă de balaur a Trecutului.
Şi ca unul de sânge sărăcit,
Am pornit
În căutare de apostoli noi.

Toma mi-au fost furtunile
Şi pădurile Tatrei, mugitoare,
Care-n rănile deschise-au scotocit
Cu degete pipăitoare.
Neguri pluteau
Şi prin a lor ceaţă
Am ieşit din trecut,
Descompus şi uituc.

Şi iar am grăit: eu nu ştiu
Cine sunt, am trăit, trăiesc?
Sunt numele cuiva
Sau doar moştenesc
Tristul nume-al unui mort?
Febra mi-o aducea-nserarea,
Corespondenţa – poşta,
De parcă din vremi imemoriale
Le-ar căra.

De gheaţă-mi părea, venind, aurora,
Şi eu nu ştiam de pe miriştea
Căror amintiri
Sosea dimineaţa aceasta.

Şi-mi pipăiam rănile,
Groaznic dureau, frigeau,
Dar când le-am primit, că le am?
Pe unde am umblat,
Deci am mai trăit cândva?
Poate mă jeleşte-acum cineva,
Cine-s şi unde mă duc?

Am rătăcit apoi: psalmi slovaci
Răsunau în păduri de brad,
Oare voi fi ştiut, cândva,
Vreun psalm
Mai plăcut?
Dar tac,
Din amintire totul s-a pierdut.

Aud sosind din depărtări aici
Şi alţii.
Dar unde e Departe, Aproapele unde,
Şi între acestea unde
Se află staţii?
De parcă nicicând n-aş fi venit,
Doar sunt aici:
Nu ştiu de ce mă caută
Ochi, scrisori, telegrame.

Şi nu ştiu, de ce mă privesc
Curioase chipuri?
N-am scrijelite pe-obraz vechi caligrafii,
De pe fruntea bătrână, de pe feţe
S-a şters marea legendă
A luptelor trecute.
Sunt asemeni
Iubirilor rău
Sau niciodată începute.

Ca un cedru sacru, tânăr, o fată blondă
Se făleşte-n plină zi cu nurii-i
În faţa mea,
Scrâşnind din dinţi, în tăcere
Fug departe de ea.
Îmi amintesc sau doar mă doare?
Dacă aş trăi, dacă m-ar iubi,
Dacă aş fi. Şi mă gândesc:
Fiică mi-ar putea fi.

Uimit admir altădată câteva
Femei cu flori împletite-n păr,
O îmi pare c-aş fi fost cândva
Robul uneia asemenea,
Tânără, soaţă.
Străinele pe cine aşteaptă?
Îmi vorbesc,
Mă dezmiardă cu ochi curioşi
Şi mi se năzare că îndărătul meu
Se află un străin, un alt bărbat,
Că lui i se adresează.

Ca pe un rob mă înlănţuie ceva,
Ca pe un somnambul pe acoperişuri,
Pe care şi eu îl urmăresc tremurător,
O stranie îndepărtată.
Ceea ce spun e atât de glacial
Ca-n peşteri de gheţă urletul
Unor cuvinte viscolite.
S-a-mpotmolit undeva-n zăpadă,
Pe-un şes îndepărtat de nea,
Eul meu de demult, cel adevărat.

Şi taci! suferinţe străvechi
Răzbat din mugetul mării,
Necruţătoare şi îndepărtate,
Dar pădure de brazi e această mare.

Da: mări, oraşe, femei,
Dorinţe se redeşteaptă,
Şi peste toate-i cunună Parisul.
Mai strălucitoare, mai frumoase
Decât cele mai arzătoare năluciri.
Am avut ceva în comun cu toate
Sau doar alţii
Le-au strâns în braţe, le-au admirat?

O, vai celui ce învie
Şi nu-şi mai simte propria viaţă,
Lălăială stearpă-i e vorba,
Însuşi marionetă-ntr-un teatru de păpuşi,
Confuzie, ispită şi mister.
Iar eu aştept: cândva, cineva
Mă va chema
Şi cu dulce, fierbinte gură
Îmi va spune-n şoaptă cine sunt.

Aici, în sânul Tatrei e un lac
Lucitor, curat, sălbatic,
Caut în el veacurile,
Viaţa mea,
Melodiile bocitoare,
Caut propria-mi apropiere,
Timpul trecător
Şi oglinda, cea fermecată,
Cea dezvăluitoare.

Şi se opreşte Viaţa
Şi ştiu că de-acum nu mai există nimic,
Nu trăieşte nimeni
Şi nimic nu-i real.
Din apă rânjeşte-un chip desfigurat
Şi nu ştiu: al cui e?
Vai, am înviat, am înviat.

Traducere de Kocsis Francisko



traducere de: Kocsis Francisko


vezi mai multe poezii de: Ady Endre




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.