Alba iarna dunareana - Francois Villon
Poezie adăugată de: ionel

    joi, 22 ianuarie 2015

Alba iarna dunareana
Cu zapezi pana la brau
Culca-n sarica balana
Baraganele de grau.

Napadind zbatai si rosturi,
Neaua urca reci minuni :
Mistuiti in adaposturi,
Oameni si salbaticiuni.
Peste sate fara vaduri
Isi azvarle din duium
Uriasele plocaduri
Gaurite rar de-un fum.

Nimeni linistea nu sfarma,
Doar ca-n some nedeslusit
Isi descarca-n gol o arma
Chiotul inabusit.

Curge viscol ca pe vrana.
Nevazuta s-a inchis
Tara fara de prihana
In omat ca intr-un vis.

Iar la guri de vai, pe laturi,
Intr-o noapte s-au durat
Stralucite-nvoalte caturi
Pentru Crivat-imparat.

Fulger alb, intreaga zare
Intra-n ochi, un junghi taios,
Albul a atat de tare,
Ca ajunge veninos.

Si-n cumplita lor albete
Dorm adanci pustietati;
Pun troienii vami razlete
Intre mari singuratati.

Romaneasca iarna veche,
Albe lumi, fara drumeti
Trece-un lup intr-o ureche
Pe gorgane de nameti.

1943, ianuarie 11 Bucuresti



vezi mai multe poezii de: ionel




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.