Numai cântând ... - Alexandru Andriţoiu

De-a pururea pierdutele Arcadii
ale acelei vârste. Toate dor.
Privesc, de-un timp, prin gene, ca prin gratii
spre zone care nici nu mă mai vor.

Ca de la morţi, nu mai primesc scrisori,
s-a rupt, se pare, roata diligenţei
pe harta cerului, la trecători,
la hanul tainei şi-al indiferenţei.

Şi iată-mă-s, uşor de tot, la Linus,
care plutea pe vârf de spice-n mers.
Ceva m-atrage înspre polul minus,
spre marginile altui univers.

Doar cântecul, atâta-mi mai rămâne,
în forma unor ramuri să-l aşez
şi păsări să poftesc să mi-l îngâne-n
domesticirea dulcilor amiezi.

Doar cântecul dă zilei sărbătoare,
o mai înduplecă sunând din nou,
el, izvorâtul veşnic din sudoare
şi chinuitul de-a avea ecou.

Vrem, prelungindu-l, să ne prelungim
extatici, din etate în etate,
înlocuind cu un amurg sublim
uscata spaimă de eternitate.



vezi mai multe poezii de: Alexandru Andriţoiu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.