Timpul - Alexandru Andriţoiu

Ma surprindea adesea anotimpul
stând la rascrucea sufletului meu
si urmarind, cu ochii-n patru, timpul
ca pe-un vânat superb. Si-am vrut mereu
sa-mi cada viu în plasa de matase,
sa mi-l domesticesc, sa-l am captiv,
la mine in gradina. Ziduri groase
mi l-ar fi-mprejmuit definitiv.
L-as fi-nvatat sa stea în doua labe,
sa sara cu tertipuri si dracii.
Ceasornicul cu cifrele-i arabe
si calendarele cu file vii
le-as fi avut atunci la îndemâna
si, ager, degetu-mi aratator
s-ar fi trezit ca minutaru-l mâna,
cum vrea, înspre trecut sau viitor.
Dar timpul îmi scapa din mâini. Se pare
ca nu în mine îsi gasea ecou,
nu eu eram printre eroii care
puteau sa-l faca creator si nou -
Eu mai credeam în Feti Frumosi din basme
si mai visam la codrul românesc.
Dar printre vechi legende si fantasme
eu am vazut cum oamenii scrâsnesc.
Eu am vazut istoria cum plânge
în cimitirul cu trei pruni batrâni,
cum suferinta-n ochi i se rafrânge,
cum flori de purpura îi cad din mâini.



vezi mai multe poezii de: Alexandru Andriţoiu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.