Citadela - Antoine de Saint-Exupery

De prea multe ori am vãzut mila rãtãcindu-se. Noi însã, cei ce guvernãm oamenii, am învãtat sã privim în inimile lor si sã nu acordãm grija noastrã decît celor demni de atentie. Refuz sã am milã fatã de rãnile ostentative ce frãmântã inimile femeilor, asa cum o refuz mortilor si muribunzilor – si stiu pentru ce.
A fost o vreme, în tineretea mea, cînd îmi era milã de cersetori si de rãnile lor, cînd plãteam pentru ei tãmãduitori si cumpãram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o insulã unguente cu amestec de aur, care refãceau pielea deasupra rãnii deschise. Am fãcut aceasta pînã în ziua în care am înteles cã tineau la duhoarea lor ca la un lux rar, cãci i-am surprins zgîriindu-se si mînjindu-se cu bãlegar, asemenea acelora care îngrasã pãmîntul pentru a-i extrage seva întreagã. Îsi arãtau cu mîndrie unul altuia putreziciunea, fãlindu-se cu ofrandele primite, fiindcã cel ce cîstiga cel mai mult egala în proprii-i ochi pe marele preot care slujeste celui mai frumos idol. Nu primeau sã-l consulte pe medicul meu decît în speranta ca sancrul lor îl va surprinde prin pestilenta si dimensiunile lui si-si agitau ciotul ca pentru a ocupa mai mult loc în lume. Si primeau îngrijirile ca pe un omagiu, oferindu-si membrele ablutiunilor care-i flatau; de îndatã însã ce rãul era vindecat, se regãseau lipsiti de importantã, nemaihrãnind nimic din ei însisi, inutili, si încercau sã reînvie acel ulcer care trãia în ei.
Împodobiti din nou cu putreziciunea lor, mîndri si gãunosi, reluau drumul caravanelor cu talgerul în mînã, cersind în numele dumnezeului lor murdar.
A fost o vreme, de asemenea, cînd îmi era milã de morti, credeam cã acela pe care-l sacrificam în desert se cufunda într-o singurãtate deznãdãjduitã, fãrã a-mi da încã seama cã nu existã singurãtate pentru cei ce mor. Am vãzut însã egoistul sau avarul, cel care striga atît de tare împotriva oricãrei spolieri, trãindu-si ultimele clipe si rugînd sã fie strînsi în jurul lui obisnuitii casei, împãrtindu-le bunurile sale cu o echitate dispretuitoare, asa cum imparti unor copii jucãrii inutile.
Am vãzut rãnitul bicisnic, cel care ar fi urlat dupã ajutor în preajma unui pericol fãrã importantã, pentru ca apoi, într-adevãr lovit fãrã sperantã, sã respingã din partea celorlalti orice asistentã, dacã pãrea cã aceasta i-ar fi pus pe tovarãsii sãi în pericol. Premãrim o asemenea abnegatie. Eu însã n-am gãsit în ea decît un semn discret de dispret. L-am vãzut pe cel care îsi împarte plosca, atunci cînd deja se usucã la soare, sau merindele, atunci cînd, dupã o foamete îndelungatã, ele nu-i mai sînt de folos. Si face aceasta în primul rînd pentru cã nu le mai simte nevoia si, plin de o regalã ignorantã, lasã celorlalti acest os de ros.
Am vãzut femei plîngîndu-i pe rãzboinicii cãzuti. Dar noi sîntem cei care le-am înselat! I-ai vãzut vreodatã pe supravietuitori întorcîndu-se acasã mîndri si zgomotosi, si aducînd moartea celorlalti ca pe o cautiune a riscului acceptat, moarte pe care o descriu înspãimîntãtoare, fiindcã li s-ar fi putut întîmpla si lor? Chiar si eu, în tineretea mea, iubeam aceastã aureolã a loviturilor de sabie primite de altii. Mã fãleam cu tovarãsii mei morti si cu teribila lor disperare. Cel ales de moarte însã, vomîndu-si sîngele si tinîndu-si mãruntaiele în mînã, este singurul care descoperã adevãrul – si anume, cã nu existã o oroare a mortii. Propriul sãu trup îi pare de-acum un instrument zadarnic, care a încetat de a-l mai servi si pe care-l aruncã. Un trup ciopîrtit, care apare în toatã slãbiciunea sa. Dacã acestui trup îi e sete, muribundul nu vede în aceasta decît un nou prilej de a-i fi sete, prilej de care ar trebui sã fie izbãvit. Devin inutile toate bunurile ce serveau la a împodobi, a hrãni, a cinsti aceastã carne pe jumãtate strãinã, care nu mai e decît proprietate domesticã, asemenea mãgarului legat de tãrusul sãu.
Atunci începe agonia, care nu este decît clãtinare a unei constiinte, golitã si umplutã mereu de valurile memoriei. Ele vin si pleacã, întocmai ca fluxul si refluxul, ducînd si aducînd imagini, cioburi de amintiri, frînturi ale tuturor vocilor auzite. Revin, scãldînd din nou algele inimii si reînviind duiosii. Echinoctiul însã pregãteste refuzul sãu hotãrîtor, inima se goleste, mareea si amintirile sale se întorc la dumnezeu. Desigur, am vãzut oameni fugind de moarte, temîndu-se de confruntarea cu ea. Dar pe cel ce moare nu l-am vãzut niciodatã înspãimîntat.
Pentru ce, deci, i-as compãtimi? De ce mi-as pierde timpul, plîngîndu-le sfîrsitul? Am cunoscut prea bine perfectiunea mortilor. N-am întîlnit nimic mai usor decît moartea acelei prizoniere care, atunci cînd am vãzut-o, începuse deja sã moarã, respirînd încet si ascunzîndu-si tusea în cearceaf, asemenea unei gazele la capãtul cursei, chinuindu-se deja, dar ignorînd aceasta pentru cã-i plãcea sã zîmbeascã. Iar surîsul ei era adiere deasupra unui rîu, amintire a unui vis, urmã lãsatã de o lebãdã, din ce în ce mai purã, mai pretioasã, mai greu de retinut, ajungînd în cele din urmã o linie simplã si neprihãnitã, atunci cînd lebãda si-a luat zborul. Mi-amintesc, de asemenea, de moartea tatãlui meu. A tatãlui meu, împlinit si preschimbat în piatrã. Se spune cã pãrul asasinului s-a albit atunci cînd pumnalul, în loc sã goleascã un trup trecãtor, l-a umplut cu asemenea mãretie. Ucigasul, ascuns în camera regalã, fatã în fatã nu cu victima sa, ci cu granitul urias al unui sarcofag, prins în capcana unei tãceri a cãrei cauzã era el însusi, a fost gãsit în zori prosternîndu-se în fata nemiscãrii mortului.
Astfel, tatãl meu, pe care un regicid l-a trimis dintr-o datã în eternitate, a oprit în loc, atunci cînd si-a dat ultima suflare, si suflarea celorlalti, pentru trei zile. Limbile nu s-au dezlegat, iar umerii nu s-au îndreptat decît dupã ce l-au dus în pãmînt.
Ni s-a fãcut atît de impunãtor, el, care nu guvernase doar, ci întemeiase si întãrise o efigie, încît, coborîndu-l în groapã, la capãtul corzilor care trosneau, nu înmormîntam un cadavru, ci depozitam un tezaur.
Atîrna suspendat, asemenea primei trepte a unui templu, iar noi nu l-am îngropat, ci l-am pecetluit în mormînt, devenit, în sfîrsit, ceea ce este – o temelie.
El m-a învãtat ce e moartea si m-a obligat, cînd eram tînãr, s-o privesc în fatã, fiindcã el nu si-a plecat niciodatã ochii. Tatãl meu avea sînge de vultur.
S-a întîmplat în acel an blestemat, care a fost numit “Ospãtul Soarelui”, fiincã soarele, în acel an, fãcuse desertul sã se întindã, împrãstiindu-si razele asupra nisipurilor printre oseminte, printre mãrãcini uscati, printre pieile transparente ale sopîrlelor moarte si iarba prefãcutã în cîlti. El, care face sã creascã tulpinile florilor, îsi devorase creaturile s itrona asupra cadavrelor risipite, ca un copil printre jucãriile pe care le-a distrus.
A sorbit pînã si rezervele subterane si a bãut din putinele fîntîni. A distrus pînã si aurul nisipurilor care ajunseserã atît de sãrace, de albe, încît acele locuri au primit numele de Oglinda. Cãci oglinda nu contine nimic, iar imaginile cu care se umple nu au nici greutate, nici duratã. Si cîteodatã, asemenea unui lac de sare, oglinda arde ochii.
Conducãtorii de cãmile, atunci cînd se rãtãcesc si sînt prinsi în aceastã capcanã, nu o recunosc de la început, fiindcã nimic nu o distinge, si tîrãsc, asemenea unei umbre la soare, fantoma prezentei lor. Prinsi în acest lipici de luminã, îsi închipuie cã merg, înghititi deja de eternitate, îsi închipuie cã trãiesc. Îsi împing caravana, acolo unde orice fel de efort împotriva inertiei întinderilor e zadarnic. Mergînd spre o fîntînã care nu existã, se bucurã de rãcoarea crepusculului, desi ea nu mai e decît un rãgaz inutil. Se plîng, poate, naivi, de lungimea noptilor, desi curînd noptile vor trece, pentru ei, ca niste bãtãi de pleoape. Certîndu-se cu vocile lor guturale, din cauza unei mici nedreptãti, nu stiu cã deja, pentru ei, dreptatea e fãcutã.
Crezi cã aici o caravanã se grãbeste? Lasã sã se scurgã douãzeci de secole, si revino sã vezi!
Topiti în timp si preschimbati în nisip, fantome înghitite de oglindã, asa i-am descoperit eu însumi atunci cînd tatãl meu, ca sã mã învete ce e moartea, m-a luat în sa si m-a purtat pînã acolo.
- Acolo, îmi spuse, a fost o fîntînã.
În adîncul unuia dintre acele hornuri verticale, care nu reflectã, într-atît sînt de adînci, decît o singurã stea, noroiul se întãrise, iar steaua se stinsese. Si absenta unei singure stele este de-ajuns pentru a rãsturna o caravanã în drumul ei, la fel de sigur ca si o ambuscadã.
În jurul orificiului îngust, oameni si animale se îngrãmãdiserã în zadar, încercînd sã scoatã din mãruntaiele pãmîntului apa sîngelui lor. Dar lucrãtorii cei mai siguri, tîrîti pînã în adîncul acestui abis, scormoniserã în van crusta tare. Asemenea unei insecte împunse, încã vie, care în tremurul mortii rãspîndeste în jur mãtase, polenul si aurul aripilor sale, caravana tintuitã în loc de o fîntînã goalã, începea deja sã albeascã în nemiscarea atelajelor rupte, a cuferelor sparte, a diamantelor risipite si a lingourilor grele de aur, care se acopereau de nisip.
În timp ce priveam, tatãl meu mi-a vorbit:
- Ai vãzut un ospãt de nuntã, dupã ce nuntasii si miri iau plecat. Zorile lumineazã dezordinea pe care au lãsat-o ulcioarele sparte, mesele rãsturnate, focul stins, totul pãstreazã pecetea unei petreceri tot mai tumultoase. Dar vãzînd aceste urme, îmi spuse tatãl meu, nu vei învãta nimic despre dragoste. Cîntãrind si întorcînd în mîini cartea Profetului, îmi mai spuse el, zãbovind asupra desenului caracterelor sau asupra aurului miniaturilor, ignorantul pierde esentialul, care este nu obiectul van, ci întelepciunea divinã. Astfel, esenta lumînãrii nu este ceara care lasã urme, ci lumina.
Totusi, vãzîndu-mã cã tremur de teama de fi înfruntat în largul unui platou pustiu, asemenea meselor vechilor sacrificii, aceste resturi ale mesei Domnului, tatãl meu îmi mai spuse:
- Ceea ce are însemnãtate nu apare niciodatã în cenusã. Nu mai privi aceste cadavre, nu existã nimic aici decît cãrute înglodate pentru eternitate, în lipsa oamenilor care sã le conducã.
- Atunci, i-am strigat, cine mã va învãta?
Tatãl meu mi-a rãspuns:
- Esenta unei caravane o descoperi în miscarea ei. Uitã zgomotul sec al cuvintelor si al vocilor: dacã prãpastia se opune mersului ei, ea va ocoli prãpastia, dacã se ridicã un munte, ea îl evitã, dacã nisipul este prea fin, cautã în altã parte un nisip tare, dar reia mereu aceeasi directie. Dacã sarea unei saline se surpã sub greutatea poverilor, o vezi agitîndu-se, scotîndu-si din glod animalele, pipãind pentru a gãsi un pãmînt solid, dar curînd intrã în ordine, reluîndu-si mersul în directia în care pornise. Dacã un animal cade, ea se opreste, îsi strînge lãzile sparte, încãrcîndu-le pe un alt animal, si reia acelasi drum. Cîteodatã, moare cel care conduce caravana. Ceilalti îl înconjoarã, îl îngroapã în nisip, se ceartã. Apoi un altul este ridicat la rang de conducãtor si caravana îsi reia drumul, încã o datã înspre acelasi astru. Ea se miscã, astfel, într-o directie care o dominã, este o piatrã care se rostogoleste pe o pantã invizibilã.
Judecãtorii orasului au condamnat odatã pe o tînãrã femeie, care comisese un delict oarecare, sã se dezbrace si au legat-o, pur si simplu, de un tãrus în desert.
- Îti voi arãta, mi-a spus tatãl meu, spre ce se îndreaptã oamenii.
Si din nou m-a luat cu el.
În timp ce cãlãtoream, ziua întreagã s-a scurs, iar soarele i-a bãut sîngele cald, saliva si sudoarea. I-a bãut din ochi apa luminii. Noaptea cãdea cu scurta ei mîngîiere atunci cînd am ajuns, tatãl meu si cu mine, la marginea platoului interzis unde, ivindu-se, albã si goalã, din temelia stîncii, mai fragilã decît o tulpinã hrãnitã de umezealã si despãrtitã apoi de proviziile grele de apã care zac în pãmînt în linistea lor adîncã, rãsucindu-si bratele care un curmei care sfîrîie deja în foc, ea implora mila Domnului.
- Ascult-o, mi-a spus tata. Ea descoperã esentialul…
Dar eu eram copil si fricos:
- Poate cã suferã, i-am rãspuns, si poate cã-i e fricã…
- A depãsit suferinta si teama, care sînt boli ale staulului, fãcute pentru turmã. Acum descoperã adevãrul.
O auzeam vãitîndu-se. Prinsã în aceastã noapte fãrã margini, evoca amintirea lãmpii de searã, a camerei care ar fi adãpostit-o si a usii care s-ar fi închis în urma ei. Oferitã universului întreg, care nu avea nici un chip, chema la ea copilul pe care-l îmbrãtisezi înainte de a adormi si care e o întrupare a lumii. Supusã, pe acest platou pustiu, trecerii necunoscutului, cînta pasul bãrbatului care rãsunã seara în prag, pe care-l recunosti si te linisteste. În mijlocul necuprinsului, neavînd nimc de ce sã se agate, implora sã i se redea obstacolele care, doar ele, permit existenta, acel caier de lînã de tors, acea albie de spãlat, si doar aceea, acel copil de legãnat, si nu altul. Invoca eternitatea casei, ce poartã în ea tot satul, în aceeasi rugã de searã.
Tata m-a luat din nou în sa, dupã ce capul condamnatei i s-a prãbusit pe umãr.
- Vei auzi, mi-a spus, murmurul vocilor lor sub corturi si acuzatiile lor de cruzime. Îi voi face însã sã-si înghitã tentativele de rebeliune: eu fãuresc omul.
Ghiceam totusi bunãtatea tatãlui meu:
- Vreau ca ei sã iubeascã apele vii ale fîntînilor. Si întinderea netedã a lanurilor verzi de orz. Vreau sã se bucure de reîntoarcerea anotimpurilor. Vreau sã se hrãneascã, aidoma fructelor care se coc, din tãcere si rãbdare. Vreau sã-si plîngã si sã-si onoreze mortii, fiindcã mostenirea trece încet de la o generatie la cealaltã si nu vreau sã-si piardã bogãtiile pe drum. Vreau sã se asemene ramurii de mãslin ce asteaptã în liniste. Atunci va începe sã se simtã în ei harul divin, ca o adiere asupra copacului. Acesta îi poartã din zori pînã în noapte, din varã pînã în iarnã, de la grînele care cresc pînã la recoltele ce se adunã, de la tinerete la bãtrînete, iar apoi de la bãtrînete la copiii nou-nãscuti. Ca si despre copac, nu afli nimic despre om, cercetîndu-l în aspectele lui diferite de-a lungul vietii. Copacul nu e sãmîntã, apoi tulpinã, apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie sã-l împarti pentru a-l cunoaste. Copacul este acea putere care se uneste încet cu cerul. Ca si tine, copilul meu. Domnul îsi dã viatã, te face sã cresti, te umple de dorinte, de regrete, de bucurii si suferinte, de mînie si îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totusi, tu nu esti nici acest scolar, nici acest sot, nici acest copil, nici acest bãtrîn. Esti cel ce se desãvîrseste. Si dacã te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinsã temeinic în trunchiul mãslinului, vei gusta eternitatea în miscãrile tale. Si totul în jurul va deveni vesnic. Vesnicã fîntîna care cîntã si care a potolit setea pãrintilor tãi, vesnicã lumina ochilor cînd îti va surîde fata pe care o iubesti, vesnicã rãcoarea noptilor. Timpul nu mai e o clepsidrã ce-si scurge nisipul, ci un secerãtor ce-si leagã snopul.


II

Astfel, din vîrful turnului cel mai înalt al cetãtii, am descoperit cã nici suferinta, nici moartea, nici chiar doliul nu sînt de plîns. Cãci cel dispãrut, dacã memoria sa este veneratã, e mai prezent si mai puternic decît cel viu. Am înteles teama oamenilor si i-am plîns.
M-am hotãrît sã-i vindec.
Mi-e milã de singuraticul ce se trezeste în miezul noptii patriarhale, crezîndu-se adãpostit sub stelele domnului, simtind dintr-o datã nesiguranta cãlãtoriei.
Am interzis interogatoriul, stiind cã nu existã rãspuns care sã linisteascã. Ceea ce cautã în primul rînd anchetatorul este abisul.
Condamn nelinistea care împinge hotii la furt, fiindcã am învãtat sã citesc în sufletul lor si stiu cã nu-i salvez, scãpîndu-i de mizerie. Cãci ei se însalã crezînd cã rîvnesc aurul altuia. Aurul strãluceste ca o stea. Aceastã dragoste, care se ignorã pe ea însãsi, nu se adreseazã decît unei lumini pe care nu o vor dobîndi niciodatã. Ei merg din sclipire în sclipire, furînd lucruri inutile, asemenea nebunului care, pentru a pune stãpînire asupra lunii, ar soarbe apa fîntînii în care ea se oglindeste. Ei aruncã în focul orgiilor cenusa iluzorie pe care au prãdat-o. Îsi reiau apoi veghea nocturnã, livizi ca în preajma unei întîlniri, stînd nemiscati din teama de a nu înspãimînta, închipuindu-si cã vor gãsi ceea ce îi va îmbogãti cîndva.
Hotul, dacã-l eliberez, va rãmîne credincios cultului sãu, iar gardienii mei, strivind ramurile, îl vor susprinde chiar mîine în grãdina altuia, plin de bãtãile inimii sale si crezînd cã în acea noapte norocul îl va ajunge.
Desigur, la început îi coplesesc cu dragostea mea, stiind cã au mai multã fervoare decît cei virtuosi în dughenele lor. Eu însã sînt costructor de cetãti. Am hotãrît sã asez aici temeliile citadelei mele. Am oprit caravana în mers, atunci cînd nu era decît o sãmîntã în suflarea vîntului. Vîntul poartã ca pe un parfum sãmînta de cedru. Eu rezist vîntului si o îngrop în pãmînt, cedrii sã creascã întru gloria Domnului.
Dragostea trebuie sã-si gãseascã un obiect. Eu îl salvez doar pe cel ce iubeste ceea ce existã si care poate fi multumit.
Iatã pentru ce înlãntuiesc femeia în cãsãtorie si ordon sã fie lapidate sotiile adultere. Desigur, îi înteleg setea si înteleg cît de intensã e prezenta pe care o doreste! O înteleg, vãzînd-o, în seara care îngãduie speranta în miracole, sprijinindu-se de terasã, cuprinsã din toate pãrtile de oceanul zãrilor, si pradã, ca unui cãlãu solitar, durerii de a fi tandrã.
O simt palpitînd, aruncatã aici, aidoma unei stridii pe nisip, si asteptînd mantia albastrã a cavalerului ca pe plenitudinea valului mãrii. Chemarea sa o aruncã noptii întregi. Oricine s-ar ivi i-ar împlini dorinta. Va trece însã zadarnic din mantie în mantie, pentru cã nu existã bãrbat care sã o multumeascã. Un rîu cheamã la fel, pentru a se împrospãta, scurgerea valurilor mãrii, iar valurile se succed vesnic si se consumã unul dupã celãlalt. La ce bun sã îngãdui schimbarea sotului: cel ce iubeste doar apropierea dragostei nu va cunoaste niciodatã întîlnirea cu ea…
O salvez doar pe aceea care se poate rîndui si împlini în jurul curtii sale interioare, la fel cum cedrul se clãdeste în jurul semintei sale si-si gãseste rod în propriile-i limite. O salvez pe aceea care nu iubeste primãvara, ci înfãtisarea unei anume flori în care primãvara s-a închis, care nu iubeste dragostea, ci pe cel în care dragostea se întruchipeazã. Iatã de ce veghez asupra acestei femei care se risipeste. Asez în jurul ei, ca pe niste oprelisti, lampa de încãlzit, ceainicul si farfuria de aramã, astfel încît, putin cîte putin, dincolo de aceste obiecte, sã descopere un obraz familiar, un surîs care nu apartine decît acestui loc. atunci copilul va plînge pentru a fi alãptat, degetele-i vor fi atrase de lîna de tors, iar jeraticul îi va cere din nou sã fie atîtat. Din aceastã clipã, va fi redatã cãminului ei. Cãci eu construiesc urna în jurul parfumului pentru ca parfumul sã rãmînã în ea.
Eu sînt obisnuinta care împlineste fructul. Sînt cel care constrînge femeia sã prindã chip si sã existe, astfel încît, mai tîrziu, sã aduc Domnului, în numele ei, nu un zîmbet slab risipit în vînt, ci o anume pasiune, tandrete, suferintã…
Am meditat îndelung asupra sensului pãcii. Ea nu ia fiintã decît în copii nãscuti, din recoltele strînse si din casa orînduitã. Vine din eternitatea în care intrã lucrurile împlinite. Pace a hambarelor pline, a oilor care dorm, a cearsafurilor împãturite, pace a perfectiunii, pace a ceea ce devine dar eternitãtii, odatã ce a fost bine fãcut.
Cãci am aflat cã amul este asemenea unei citadele. Rãstoarnã zidurile pentru a-si gãsi libertatea, dar nu mai e decît fortãreata nimicitã, deschisã înspre stele. Atunci începe spaima de a nu mai fi. Trebuie sã-si facã adevãrul din mirosul vitei care arde sau a oii ce trebuie tunsã. Adevãrul se sapã asemenea unei fîntîni. Înteleptul care s-a recules si nu mai cunoaste decît greutatea lînii stie mai multe despre vesnicie decît sotia adulterã deschisã promisiunilor noptii.
Citadelã, te voi clãdi în inima omului.
Existã un tmip pentru a alege sãmînta, dar existã si un altul în care te bucuri, fiindcã ai ales odatã pentru totdeauna, de cresterea grînelor. Existã un timp pentru creatie, dar existã si un altul pentru ceea ce creezi. Existã un tmip pentru fulgerul vinetiu ce rupe stavilele cerului, dar existã si un altul pentru rezervoarele în care se vor aduna apele dezlãntuite. Existã un timp pentru cuceriri, dar vine si un altul al stabilitãtii imperiilor: eu, care slujesc divinitatea, am simtul vesniciei.
Urãsc ceea ce se schimbã. Îl sugrum pe acela ce se scoalã în noapte si-si aruncã profetiile în vînt, asemenea copacului atins de sãmînta cerului, atunci cînd se rupe, se prãbuseste si pîrjoleste pãdurea. Mã înspãimînt atunci cînd necuprinsul se miscã. Ceea ce e neclintit sã se odihneascã în vesnicie! Cãci existã un timp pentru genezã, dar existã un altul, un timp fericit, pentru traditie.
Trebuie sã pacifici, sã cultivi si sã slefuiesti. Eu sînt cel care coase crãpãturile pãmîntului si ascunde oamenilor urmele vulcanului. Sînt o pajiste deasupra abisului. Sînt pivnita care aureste fructele. Sînt un bac ce primeste o generatie în pãstrare si o trece de la un mal la celãlalt. Domnul o va primi din mîinile mele, asa cum mi-a încredintat-o, mai coaptã poate, mai înteleaptã, dar neschimbatã. Mi-am închis poporul în dragostea mea.
Iatã de ce îl ocrotesc pe acela care reia, la a saptea generatie, pentru a o conduce la rîndul sãu spre perfectiune, aceeasi arcuire a carenei sau rotunjire a scutului. Îl ocrotesc pe acela care mosteneste poemul anonim de la strãmosul lui si-l transmite mai departe, adãugîndu-i seva si pecetea sa. Iubesc femeia însãrcinatã sau pe cea care alãpteazã, iubesc turma ce se perpetueazã, iubesc anotimpurile care revin. Cãci, înainte de toate, trebuie sã mã cuprind în ceva. Citadelã, adãpost al meu, te voi salva de asaltul nisipurilor si te voi împodobi cu trîmbite ce vor suna împotriva barbarilor!



vezi mai multe poezii de: Antoine de Saint-Exupery




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.