Aşteptăm răsăritul
Adăugat de: flavius

Noaptea când cerul se urca pe umerii stelelor, lumina se desfăşura din candelabrele tăcerii, copacii îmbrăcau haine regeşti şi se rânduiau în ritualul templierilor soarelui, căutând cu ochii comorile ascunse sub râuri de argint, unde flăcările jucau deasupra apelor repezi ce mâncau din maluri de smarald căzute în râpele abrupte de rubin obosit. Păsări cu penaj pestriţ de culori vii purtau în cioc inelele timpului spiralat peste verdele crud acoperit de mărgăritarul de rouă al zorilor despletite peste frunzele şi florile încă netrezite din somnul ţesut, sub pleoapele zeilor căzuţi la datorie. Liniştea pusă la uscat se rodea pe sine şi se destrăma muşcată de viespile dintr-un roi înroşit, ce nu îmbrăţişa odihna şi se revărsa peste marginile răcoroase în mătasea sângelui celui care scrie poeme.
La picioarele unei coloane fără sfârşit şi-au strâns aspiraţiile şi dorinţele sufletele unor veacuri care urcau şi coborau prin nobleţea omului de rând pe care nimeni nu l-a lăsat să vadă cum este lumina clară şi adevărată. S-a avut întotdeauna un scop nerostit, de a învolbura o mare fără corăbii, de a transforma raţia de libertate într-o fărâmă de pâine totdeauna neagră şi dorită, niciodată destulă pentru foamea moştenită. Îmi vine să cred că şi cu viscole şi furtuni deasupra capului tot am fi răzbit mai mult, decât cu nişte legi nedrepte care ne lovesc în fibra trupului şi fluierul picioarelor încât am devenit o turmă fără păstori ori cu păstori mai temuţi decât lupii. Nu se poate inventa nimic care să înalţe spiritul, simfonia pe care o ascultăm este cântată pe note amare iar crezul a îmbătrînit în speranţă. Şcoala în mare parte analfabetă scoate spirite golite de ideal iar cele care şi-au construit unul, nu este realizabil în ţara lor. Am luat forma paşilor de slugă de care ne îndepărtasem nu prea mult. Acum după ce am pierdut rezultatul muncii unei generaţii, alergăm şi de cele mai multe ori rătăcim pe drumuri cu fântâni otrăvite, nu putem ieşi din cercul în care ne-au închis străinii care ne-au cumpărat ieftin, cu şpagă.
Rasăritul pe care-l visăm se lasă aşteptat şi a intervenit delăsarea, scârba de a trăi într-o ţară aşa bogată şi frumoasă, săraci. Unii puţini care ne-au spoliat ca popor de avere, vor să ne ungă ochii şi să ne ofere minime plăceri prezentându-ne curve la televizor, îşi închipuie că ne pun eşarfa pe ochi şi ne mângâie tristeţea cu deşertăciune. Nu, trebuie să ne regăsim în inima unui munte şi să erupem la momentul copt, încât să nu scape niciun sol purtător de întuneric şi să nu rămână nicio umbră ce ne inundată de lumină. Obida răbdării coace fructul şi el va fi plin de seva demnităţii dincolo de orice democraţie de mucava. Avem încă credinţa că sufletul nu poate fi furat şi el ne poate trezi la realitate. Dacă acest pământ este dăruit cu har, trebuie să fie dăruit şi cu voinţă astfel încât nimeni să nu scape de judecata aşteptată ce va deveni divină.