Viersul - Bogdan Petriceicu Haşdeu
Adăugat de: mustang

Homer cânta mânia divinului Ahille,
Şi Dante Tartarul cânta;
Poetul, când se naşte în amărâte zile,
Amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!
Şi eu câteodată smulg harpa din tăcere,
Când sparge muza pieptul meu,
Căci inima zdrobită răsună prin cădere
Şi saltă desperată în spasmuri de durere,
Scoţând din agonie un ţipăt scurt şi greu;
O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mişcată de teroare şi palpitând de ură,
Ca vocea răguşită pe patul de tortură,
Când o silabă spune un chin nemărginit!
Ar fi o ironie să cânt eu flori şi stele
În veacul nostru pe pământ,
Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele,
Iar adevărul geme tempeste şi rezbele,
Blestem, urgie, neguri, pucioasă şi mormânt!
Lăsaţi pedestrei poze minciuna curtezană!
Al cântului entuziasm
Respinge veselia spoită şi vicleană,
Când totul împrejuru-i printr-o imensă rană
Exală din cangrenă un colosal miasm!
Homer cânta mânia divinului Ahille,
Şi Dante Tartarul cânta;
Poetul, când se naşte în amărâte zile,
Amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!



vezi mai multe poezii de: Bogdan Petriceicu Haşdeu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Ca sa spun cat de incantator este versul dvs. nu am cum - fiindca vorbeste de la sine. Ori, ce am sa va spun, in schimb, domnule, este o frantura din discutia purtata recent, asupra Artei, cu un prieten. Vorbeam despre vers si capacitatea acestuia de a fi intiparit in Existenta. Si eu is sigur ca stiti chiar mai bine decat mine, despre ce baigui, poezia dvs. vorbind de la sine. Ii spuneam prietenului meu cum un vers apartine vremelniciei, caci dupa cat de comun este, i se atribuie aceasta; iar pe cat de multa informatie condenseaza in miezul sau, pe atat si se distinge, urmand ca atunci cand trece pragurile si intra in Armonie, sa se reuneasca Puterii Creatoare, inviindu-l (astfel incat, intiparit Existentei, fie intr-o bezna si nici vreun ochi omenesc, sa nu-l vaza, el sclipeste, licarul acela dand slava divinului). I-am spus prietenului ca este foarte simplu, de va picta un fruct, daca vrea sa socheze, sa ii atribuie si ochi, ori alte elemente care nu se regasesc in realitatea pe care o vede - acel fruct, desi socheaza, va fi tot unul comun, precum nimic nu este iesit din comun nici unui criminal in serie, macar; apoi, daca vrea sa imprime acel fruct, trebuie sa il realizeze cat mai tehnic posibil, apoi sa ii desemneze o pata, aparte, o bucata lipsa si eventual si un vierme, iesind dintr-insul - iar acel fruct, desi imprima, este tot unul comun, pe tot atat de mult pe cat si patimile oamenilor; insa, daca acel fruct, tehnic, va fi impresionant, precum un sistem cartezian, in care fiecare fateta a unui plan, sa se regaseasca, iar ca sa depaseasca limitele realitatii, sa ia un microscop si cu un fir de par sa faca tablouri ca in litografie, pe fiecare suprafata plana desemnata, atunci, abia, paseste pe taramul Puterii Creatiei, iar fructul va fi iesit din comun, smuls din tipare si implicit, intiparit Existentei. Acel fruct, poate nu va vedea lumina zilei cu zecile de ani, cu sutele, insa Dumnezeu, va sti de existenta sa, caci nu dupa mana omeneasca, multiversul se invarte, ci dupa forta nefirescului, nevazuta si nestiuta.

Th3Mirr0r
th3mirr0r
sâmbătă, 19 august 2017