Cele dousprezece munci ale lui Herakle(Hercule). CAP. VII. Taurul lui Poseidon - Aurel Petre
Poezie adăugată de: ALapis

    joi, 12 noiembrie 2015

Capitolul VII
Taurul lui Poseidon

Privesc în timpuri de simbol, în cerul de-nceput
Gândul nescris mai cerne vag din templul dispărut,
Izvoarele în pietre roase au strălucit odat,
În mii de stele a apus trecutul frământat,
S-anvăluit încet tăcerea în viața ce se-așterne
In lumea asta-n mituri vechi prin ceasurile terne,
Povești aprinse de mister în cer ariergardă
Arhive-n viețile Divine e-al zeilor plămadă.

Și plec la cerul cu arcadă din marmura tăcerii,
Privesc în veacuri de cruzime și-n pildele creării.
Mai strigă ecoul vieții-apuse, scluptură-nnegurată,
Lumina-n chipurile albe străluce-n a sa poartă,
Suntem urmași în largul zbor, în naltul turn de ere.
Scriu prăfuite fapte-n nașteri cuprinse de durere,
S-a înrobit odat iubirea creând viu universul,
Ne oglindim strămoșii-n laur și-n stele ne eresul,

Aprind în ev altă făclie, străbat cerul cu chipuri
Și-n spiritele asupririi se-nalță-n veșnic rituri,
Urmează-a șaptea muncă-n zări din timpurile coapte
Prin raza infinită-n cuget pătrund adânc în noapte,
În cojile durerii crunte felii de zile-s prinse,
Primind altă poruncă-n pildă, curând desăvârșise,
Herakle, erou din lumea asta, din vechea oglindire,
Cu trudă a șasea muncă a dus, Elidei ispășire.

Primejdia-i dospită în clocot, însă e și mai mare,
Zeii trufiei pregătiți dau morții-nsărcinare
Euristeu, prin ei trimite, mânat și plin de ciudă,
Poruncă lui Heracle, strigă:-În Creta să se ducă!
Ținutul zeilor oglindă, împart marea în furii,
Copil , Zeus, crescuse-aici în templele luminii,
În urbea mării cea albastre curgând grădini, cetăți,
Dar Poseidon,al mării zeu, aprig e-n zi și nopți,

Pe Minos este învrăjbit, Minos odat l-a implorat
Să fie rege pe-ăst tărâm, zeul atunci l-a ajutat,
Minune săvârșind în mare, când răsărind ca steaua,
Din ape-albastre dăruindu-i un taur alb ca neaua,
Apoi urmând să îl jerfeasca pe-altar întru credință,
Marirea zeului cu slavă,onor, lauri de biruință,
Fii ai lui Zeus și-ai Europei. Rhandamanthus, Sarpedon,
Frații lui Minos ar fi urmat cam rând pe rând la tron,

Dar Minos prinsea-acum curaj, e foarte încântat
Și visul de putere-l năucise de taurul imaculat,
A hotărât, minunea-n dar, să-l cruțe, să-l păstreze,
Mândru-i între supușii săi și-n cer să-n păuneze,
Poseidon hotărât e foc și vrea să-l pedepsească,
Și-n clopotele vijeliei țara să-i cotropească,
Pe blândul taur scos din mare ca nimbul dăruit
Furia sa, năpastă adâncă, în suflet i-anncolțit,

Și-ntr-o pornire nefirească,Pasiphae,soția regelui iubită,
De frumusețea-cestui laur vrăjită acum, e-ndrăgostită,
Aveau cu Minos fii și fice,dar s-a împreunat și-i grea
Și pe altarul nebunie născând apoi o brută rea,
Un minotaur monstruos, jumate om jumate taur
Minos să-l piardă l-a ascuns în labirint făcut de-un faur.
Taurul cel alb ca spuma fierbea-nturbarea vijeliei,
Ochi-i ardeau ca o văpaie și spumega-n colții furiei ,

Mugea-nfiorător de tare, cum curge tunetul în zare,
Mușca din oameni, mușca și vite ca un vulcan e fiert și iute,
Cu coarnele adânc împunge, distruge tot, cad pietre multe,
Dărâmă case, grădini, livezi, în holde-i ca o hoardă de cirezi
Atunci când este speriată și praful greu în nori înoată.
De frica lui,Minos, s-anchis în marele palat de piatră,
Uimit cu frica de năpastă pe zei-imploră-n cerul poartă:
-O! zei aș vrea să vă-ndurați, am vrut păstra acea minune,
Să creadă-ai mei supuși că sunt un rege brav, genune,

Doar Zeus, el, m-a plămădit să fiu puternic mi-am dorit,
Iar frații mei sfetnici să fie, trăiască-n tihna de ursit.
În timpul acesta frământat spre Creta, Herakle, a pornit,
Să prindă taurul și-n Argos, viu, să îl aducă negreșit.
Ținut misterios, în valuri insula zeilor se-adapă,
Scăldată în azur de mare ce-n maluri blonde se îngroapă,
Răsare-n pletele-i verzui într-un albastru de deșert
Abrupt cănd vântul îl răstoarnă și Eol suflă în inert,

Iar visele se-mbată-n cânturi, privește întideri avântate,
Zidirea mistică-i prelinge cu-a stelelor în neagra noapte.
Din Argos, portul din Eladă, pleacă eroul spre-a sa muncă,
Purtat de-a biruinței stea, primejdii-n vorbe de poruncă,
Pe-o barcă pleacă acum în zare, albastrul urcă și coboară,
Călătorind pe alt tărâm cu valu-n zbateri în vânt zboară,
Prin spuma albă, ziua lin, se scurge-n lunga luptă,
Sirene-n apă unduiesc plutind prin larg încântă,

Un suflet plânge-n dorul său nestins în infinit
În osândiri ce-n nopți străluce prin viață au clipit
Iar marea aprinsă e-n adâncuri, lumini pătrund destine,
Dând viață-n liniștiri să-adape culori printre ruine,
Prin aur verde adânci renașteri, comori de neajuns,
Se unduiesc parfumuri vii, iubiri de nepătruns.
Urlă un șuier de neliniști când văntul dârz se-aprinde,
Sărutul mării se răstoarnă, furia-n nori cuprinde,
Delirul dragostei nebune, se-aprind stihii cu lacrimi,
Se nasc in suflete neliniști în marea cea de patimi.

Și curge-n unduite valuri,Herakle, cu voință,
Primejdia e-un zbor de spaime, a lumii neputință.
Îi curg prin pletele în vânt gânduri ce pasc durere,
Destinul său cel frământat ca-n basme îi dau putere,
În dârza sa credință-n sine e-un univers menit
Când Zeus întra sa mărire prin vis l-a zămislit,

Erou e zeul plămădit din seminții ce nasc doar stele,
Copil e omul, divin dorit din bunătătea ce nu piere,
Sălbatic marea se desfată, Poseidon privește-n larg
Și pe Herakles îl zărește în barca sa cu un catarg,
Pe tronul său purtat în ape stă liniștit, curtat de nimfe,
Cortegiul lung cu-al său alai așteaptă forța să triumfe,
Îi pasă, e un zeu cu suflet, dar mânios brusc se răscoală,
Cuvântul cu jerfirea sa nu-s respectate cu sfială,

Iata că sosește cu-a sa barcă,Harakle, pe nisip pășeste,
În jur e-o liniște greoaie, soarele-n raze se topește,
Nu-i nimeni s-apară în cadură, la umbră frica se ascunde,
Ostași ,slujbași,curteni, teama de taur în oase pătrunde,
Merge ,Herakle, în palat, își construiește-o plasă
În fire de metal croiește, parcă l-a pescuit e-aleasă.
Taurul la umbră stă, mugește, infiorat cu spume de turbare,
Dar este deranjat de-o umbră ce strigă, puternică urare,

Cu pietre-i lovit ca din senin, în ochi e fulger ca turbații,
În muget urlă speriat și pleacă ca bezmetic, curg ovații,
Lumea-i trezită de curajul ce văd la falnicul lor laur,
Din plictisite fricii deznod furia de a scăpa de taur,
Zâmbește spre el Herakle în vorbele ce-l cheamă să-l înfrunte,
Furia de furie se lovește atunci cănd taurul,ciudat, este chemat să lupte,
Neliniștit bezmetic se fixează, spre locul unde-acuma să lovească,
Căldura din nisip se scurge-n valuri și pietrele sunt arse ca o iască,

Șiroaie scurse, stropi de sudoare, din corpuri se preling,
Fior cuprins pe obosite chipuri, speranțe în delir se ning,
Din norul de necazuri dulceți de bucurie tresar pe-ntisa zare,
Toridă atmosferă se-adânceste în trupuri, mii, o rece încordare,
Moartea așteptă, zâmbind în colț de umbră, îngerul ei vibrează,
Așteaptă să înece o viață, încă una lui Hades,în iadul din amiază,
In tremur e pământul,copitele de taur bat tropăind de tună
Spre crunta-ncrâncenare suflă în nări ca șuier de furtună,

Herakle îl provoacă strigând, cu plasa-i pregătită ce lucește-n soare,
Și-așteptă vijelia, spre el turbată iute se-avântă cu vigoare,
Ca un torent se-aruncă cu cornele-i imense spre-anpunge se apleacă,
Herakle îl primește cu plasa și-o prinde-n coarne ca o teacă,
Ca un vulcan el urlă, se cabrează, nu poate și-n van muncește,
De bot e apucat,grumazul i-l îndoaie și-n pumnii de fier îl prinde ca un clește,
Trudit de-atâta zbateri de forța-i cumințește și înmuiat ascultă
Porunca ce-o primește e-un căluț dresat ușor, hornăind acum exultă,

Turbarea îi dispare, ca fierul ce în foc se decălește
Când e-nroșit se-nmoaie și-n mâini ușor se îndoiește ,
E-ncurajat poporul strigă al său nume, ca un zeu ce-i aclamat,
Voios Minos, zâmbește ca un copil se-aplecă cu respect l-a lăudat:
-Îti mulțumesc, Herakles, mărit viteaz al lumii încercat,
De n-ai fi fost biruitor în luptă aș fi fost un veșnic ferecat,
Iar a ta putere-i slavă,aduci în inimi crezul pe pământul frământat
Vrednic ești în chezășie, simbol ești, brav erou mult încercat!

-Rămâneți cu bine, popor al Cretei cu fală și virtute,
Lui Zeus aduc închinare pentru puterea hărăzită ca un munte,
Mă voi întoarce în Elada să-mi ispășesc ce soarta a osândit,
Și duc taurul ofrandă în astă muncă ce-am avut de ispășit.
Și zicând aceste vorbe pleacă, Herakle, în urale printre dealuri,
Iute-n văntul sus pe taur ca pe-un cal calare întră-nvaluri
Înoată-n apa mării precum voios se agita-n furie avântată,
Dinspre țărm se duce-n zare vânt în marea-ntunecată.

Poseidon cu-al său cortegiu, car cu cai înaripați,unduiește gânditor
Printre valuri se arată lui Herakle, admirat e chiar de zeu, iscoditor,
În urari de bine-l poarta, mulțumit de-a sale fapte, cerne gânduri glorioase,
Îl petrece cu vederea peste marea cea albastră, mers prin valuri luminoase
Pană când se duce-n cerul, înspre Argos cade-n zare
Și prin seara înstelată unda sa iese din mare,
Taurul cuminte ascultă și în tropot se îndreaptă,
Valul nopții îi cuprinde ,iese luna la fereastră

Melancolică surâde-n pletele blonde cu raze
Printre munții de argint sclipitori în cer cu oaze,
Șerpuiește-n drum de verde noaptea cu-ale ei icoane,
Curg prin crânguri coțofene,înbufnate dau frisoane,
Gânduri se duc la culcare și in vise plec greoaie,
Cerul sorții le veghează, unduind mister, văpaie,
Codrul curge, se tot duce, iar Herakle-i tot onoare,
Marșul său neobosit se tot pierde-n zari spre soare,

Curge râul dinspre ziuă când ajuns trezește zorii,
Taurul de-un ștreang îl duce la Micene, curg fiorii,
Și în grajduri el îl cară, caii toți se speriară
Și-animale din staul de imensul, parcă-i fiară,
Regele Euristeu cănd aude larma-ntreabă:
-Ce este ,ce s-antâmplat, de ce urlă-n grajd, ce-i grabă?
-Nu mărite, îi spune-o slugă, e Herakle s-a întors,
Și-a legat acolo-un taur cum poruncă ai dat cu rost!

Curiosul rege-l vede ,dar fuge, mare larmă,
Speriat iar se ascunde în butoiul de aramă
Și striga ca disperatul ,cu-a sa frică ce-i știută:
-Dații drumul, deschideți grajdul, animalul să se ducă.
Taurul e scos și-i liber ,dispare ca o nălucă,
Și-a fugit așa departe de nu s-a mai oprit,
Până-n Atica ajunge, pe-un câmp mare, înverzit,
Marathon se chema câmpul, prins apoi de-un erou,
E Tezeu, alt nume al lumii mituri, alt viteaz ce-i cu ecou.

Aceasta a fost a șaptea muncă, scrieri în versuri aurii,
Din pildele mărite-n stele ce-au ars cândva în mărturii,
Am mai aprins o epopee, Homerice scrieri, destine,
În a lumea nostră de-nceput de zei și mărturii Divine.
Urmează a opta muncă-n dar,voi cuteza în demersuri,
De este bine n-am să știu, sunt mituri ce vor curge-n versuri.



vezi mai multe poezii de: ALapis




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Mulțumesc,Cristi, Simona, mă bucură aprecierile dumneavoastră Domnule Stomff sunteți un cititor activ al site-ului și m-ați incurajat mereu, sunteți un prieten al tuturor poeților, în ultimul timp nu prea am avut timp sa intru decât sporadic, vă citesc cu drag tot ce scrieți, vă mulțumesc, am să-mi fac timp mai des sa citesc și să comentez. Toată stima.
ALapis (autor)
vineri, 13 noiembrie 2015


E foarte placut sa revezi legendele Olimpului , in versuri atat de bine scrise. Felicitari domnule Aurel.
stomff
joi, 12 noiembrie 2015


O poezie cu un ritm aparte, curge frumos!
simona_mara
joi, 12 noiembrie 2015


Foarte interesanta continuarea la precedentele poeme. Felicitari Aurel!
cristi
joi, 12 noiembrie 2015