CERBUL CEL ALB - STOMFF ANDREI AUREL
Poezie adăugată de: stomff

    vineri, 13 februarie 2015

CERBUL CEL ALB

Se-aude un sunet de corn dinspre deal
Şi vântul aduce mirosul de câini.
La marginea zării, cu arcuri în mâini,
Apare, năvalnic, alaiul regal.

Hăitaşii aleargă chiuind înainte,
Să scoată din codrii, mai iute, vânatul.
De-o vreme e tare ciudat împăratul,
Zâmbeşte, dar oare, ce-i trece prin minte?

Alături de dânsul, ca ruptă din soare,
Călare pe roibul cu fruntea ţintată,
Crăiasa se lasă de joc fermecată.
Se lasă furată de-a vieţii vâltoare.

Tresaltă văzduhul de-atâta mişcare
Şi cerul e parcă fierbinte şi crud.
Nori albi se prefac din înalt că n-aud
Tânguitoarea pădurii chemare.

Copacii se-ascund în frunzişul bogat,
Îşi înfig rădăcinile mai tare-n pământ.
Deja se apropie hăitaşii, urlând.
Stăpânul pădurii e cel căutat.

Şi cerbul cel alb stă ascuns în tufiş.
Priveşte tăcut năvălinda furtună.
N-ar vrea nici să fugă dar nici să rămână.
Se uită spre arcuri, încruntat şi pieziş.

Crăiasa aleargă pe calul ţintat.
Nu vrea să ucidă ci doar să privească
De cât mai aproape săgeata crăiască
Lovind în vânatul deja condamnat.

Şi cerbul cel alb, stăpân în pădure,
O vede. Deodată se uită pe sine!
Tot sângele-i fierbe văzând-o cum vine.
Lumina aceea ar vrea să o fure.


Se teme dar face un pas către moarte.
Se-apropie de oameni cu capul plecat.
Priveşte femeia şi, lucru ciudat.,
Cu cât se apropie, e tot mai departe!

În aer se simte un tremur nervos.
De jur împrejur sunt doar arcuri flămânde.
"Crăiasa cu mâinile albe şi blânde,
Ucide-mă tu şi-am să mor bucuros!"

Pădurea a prins să freamăte lin.
La marginea ei, cerbul alb vrea să moară.
Ucis e de dulcea iubirii povară
Din care-a gustat doar atât de puţin.

Călare, regina se-apropie de cerb.
Un pas, doi, trei, patru şi-apoi se opreşte.
Îşi simte făptura strivită de-un cleşte
Şi chinul se schimbă deodată în verb.

"Mi-e milă de tine, jivină ciudată.
Îţi simt răsuflarea fierbinte şi-amăra.
Te urmam în pădure de-aş fi fost căprioară.
Femeie, de moartea-ţi nu mă simt vinovată."

"Frumoasă regină de ce te opreşti?
Întinde spre mine, în arc, o săgeată.
De vrei să ucizi, tu ocheste-ma-ndata
Şi trage căci ţinta nu poţi s-o greşeşti.

Eşti tare frumoasă femeie-regină!
Cuvintele tale le simt cum mă dor.
N-am vrut mila ta ci, cuprins de fior
Aşteptam de la tine să mă scalzi în lumină."

Uimită, regina se-ntoarce spre rege:
"Stăpâne, acesta-i un cerb fermecat.
Te-ndura de dânsul şi lasă-l scăpat!"
Dar nimeni în jur nu pare-a-ntelege.

Şi zbârnâie arcul. Săgeţile zboară.
În coarne, jivina le frânge pe rând.
O singură rană îl doare. Un gând.
De ce să trăiască? De ce să nu moară?


Crăiasa se teme şi poate ar plânge
De mila când cerbul cel alb se opreşte.
Săgeata regească în piept îl loveşte
Şi vârful îl arde.Şi totul se frânge.

Hăitaşii privesc cu mândrie vânatul
Ce pare că-i totuşi de moarte lovit.
"O, dulce lumină, ce mult te-am iubit!
Şi tare-aş fi vrut să-ţi fiu eu împăratul!"

"Nebunule cerb, de ce vrei să mori?
Eu nu pot să fac pentru tine nimic.
Hai, du-te în codru, aşa cum îţi zic.
Nu pot să răsar pentru tine în zori."

"Regina-lumina, te-ascult şi-am să fug.
Pădurea aşteaptă la sân să m-ascundă.
E lumea aceasta ciudat de rotundă!
De oriunde pleci, te întoarce la rug.

Da, codrul aşteaptă cu-ascunse cărări.
Aşa e. O singură dată se moare.
Nu rana din piept ci din suflet mă doare.
Simt tot mai departe albastrele zări."

Mai fură sub pleoape un strop de lumină,
Se-ntoarce, un salt şi deja e acasă.
Dar cade, un plumb în picioare se lasă.
"De ce-am mai fugit preafrumoasă regină?"

"Îmi pare că sunt un bătrân muribund,
Iubirea pierdută îmi mistuie gândul.
Mă apară codrul, mă mângâie vântul
Şi tot mai adânc, mai adânc mă ascund.

Nimic nu ne-apropie. Perfect ne desparte
Conştiinţa că suntem în lumi diferite.
Aceste iubiri sunt de lege oprite.
Aceste iubiri se sfârşesc doar în moarte.

Hai du-te regină şi nu lăcrima.
Te-aşteaptă superbele baluri regale
Menite s-acopere zilele goale.
Pe mine m-aşteaptă doar patima mea!


O, doamne. Opreşte această rotire!
Se năruie cerul, copacii se frâng.
Nu doamne. N-am lacrimi şi nu vreau să plâng.
Nu plângi după cea mai frumoasă iubire.

E timpul să mor. Înţeleg. S-a sfârşit.
Zadarnic am fost în pădure stăpân.
Mi-e ultimul cântec, un cântec păgân.
Regina-lumina, ce mult te-am iubit!

Pe cântecul meu să se-aştearnă tăcerea.
Să uiţi vânătoarea aceasta nebună.
Sortită mi-a fost doar o singură rună
Din limba iubirii, cea dulce ca mierea!"

Se culcă cu ochii spre soare-răsare
Şi iarba-l mângâie, sfioasă şi blândă.
Răcoarea pădurii, încet, îl inundă.
"Nici n-am bănuit cât de simplu se moare!"



vezi mai multe poezii de: stomff




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Secventele dramatice au un rol bine determinat. Strajuiesc vehement, cele doua lumi. Aparent, unite de dorinta cunoasterii, ori de a transpune, dar dezbinate de legi bine determinate care isi exercita fortele. Felicitari pentru micuta povestioara!..

Th3Mirr0r
th3mirr0r
miercuri, 06 mai 2015


Scrii foarte bine. Te citesc cu drag! Felicitari
mirela
sâmbătă, 14 februarie 2015