Femeile damnate - Charles Baudelaire

La focul pal al lămpii, cuprins parcă de jinduri
Sta Hipolita-n perne adânci și tot visa
Acele fără seamăn, puternice alinturi
Ce-au tras a naivității ei pudice perdea

Și căuta cu-o lungă privire tulburată
Al inocenței sale azur îndepărtat,
Întocmai ca drumețul, când se mai uită-o dată
Spre orizontu-albastru ce-n urmă l-a lăsat.

Iar ochii ei, prin care se moleșau alarme,
Plăcerea mohorâtă, tot chipul ei vâlvoi,
Și brațele-i ca niște zădărnicite arme,
Pentru plăpându-i farmec erau podoabe noi.

Culcată la picioare, de voluptate beată,
O pârjolea Delfina cu ochii ei fierbinți,
Precum veghează fiară robustă la o pradă
Ce poartă deja semnul tăioșilor săi dinți,

Putere-ngenucheată, cu slăbiciunea față ,
Își savura izbânda, potiru-i triumfal
Și se-ntindea spre dânsa, cu grația-i semeață,
Ca pentru a culege o multumire-n dar.

Ea căuta în ochii căzuți întru ispită
Tot imnul ce plăcerea-l îngână pe tăcut
Și-acea recunoștință sublimă, infinită.
Ce scapă de sub pleoape, ca un prelung gemut.

-„O Hypolita, suflet prea delicat ce-ți este?
Pricepi acum că nu-ți poți bobocii oferi,
Sub chipul unei jertfe de mii de ori funeste,
La vânturile aspre ce doar i-ar ofili?

Săruturile mele-s ca niște efemere,
Când se ating, ușure, de fața unui lac,
Pe când amantul lasă pe trupu-ți urme grele,
Ce parcă-s niște brazde și numai rău îți fac.

Vor trece peste tine în goană cu copita.
Ca niște cai sau bivoli, în fuga lor cea grea.
Întoarce cu fața spre mine, Hypolita,
Tu, tot ce am pe lume și jumătatea mea!

Privește-mă cu ochii-ți cei plini de azur și stele!
În schimb, pe o privire ca un balsam vrăjit,
O să-i ridic plăcerii tot noi și noi perdele
Și o să-ți dărui visuri ce-s fără de sfârșit.”

Răspunse Hipolita cu vocea ei sfioasă:
- „Tu știi că nu-s igrată, nici rea de felul meu
Delfina mea, dar sufăr, neliniștea m-apasă
Ca după un teribil și tenebros supeu

Și simt cum mă încearcă o groaznică teroare,
Că mă-nconjoară spectre și revenanți mișei,
De parc-aș fi purtată pe drumuri mișcătoare
Ce-o zare ca de sânge le-nchide-n cercul ei.

Am săvârșit noi oare vreo faptă condamnată?
-Spune-mi de poți ce spaime anume mă cuprind:
Atunci când spui că-s înger eu mă cutremur toată
Dar buzele-mi spre tine cu sete se întind.

Nu mă privi într-astfel, o sora mea iubită,
Te voi iubi, știi bine, mereu, neabătut,
Chiar dacă-ai fi capcana ce-mi este preagătită
Și-al damnațiunii mele lugubru început.”

Delfina, scuturându-și patetica ei coamă,
Pe-un trepied de-aramă prinzând a fremăta,
Cu ochi fatal răspunse și voce de tirană
-„Cine-ndrăznește iadul iubirii-a-l destina?

Damnat pe veci să fie, cu mintea-i imbecilă,
Sofistul cel nevolnic ce, dintru început,
Punându-și o problemă de-a pururea sterilă,
Iubirea s-o împace cu cinstea ar fi vrut.

Ce-a vrut ca să îmbine-ntr-o formă nefirească
Dogori cu bezne, zorii cu-al nopții ceas târziu;
Scheletu-i paralitic nicicând să se-ncălzească
La soarele iubirii ce arde purpuriu!

Te tu de vrei să-ți cauți logodnicul în gloată,
Dă-i inima-ți s-o frângă cu hulpav sărutat
Și plină de căință și groază, tulburată,
O să-mi arăți cum sânii tăi cruzi i-a profanat.

La doi stăpâni în lume nu poți purta credință.”
Copila însă strigă, cuprinsă de amar,
-„Simt un abis cum crește-n întreaga mea ființă
Și-acest abis feroce e inima mea chiar.

Arzînd precum vulcanii, adânc precum e golul,
Nicicând nu-și află sațul dușmanul monstruos
Și ca o Eumenidă nu-și satură pârjolul,
Ce-ntocmai ca o torță îl arde până-n os

Să tragem dar perdeua și la-adăpost de lume
Să căutăm limanul unui repaus blând,
Iar pieptul tău să-mi fie locaș de-ngropăciune
Și-n sînii tăi să aflu răcoare de mormânt.”

Descindeți, dar descindeți, puzderii de victime
Spre veșnicele iaduri mânate de destin,
Zvârliți-vă-n abisul în care mii de crime
Le flagelează vânturi ce nu din ceruri vin.

Clocotitor amestec, cu zgomot de furtună,
Fugiți, hoinare umbre, spre-al vostru unic țel.
Pe veci nu stâmpăra-veți turbarea-vă nebună,
Și-osânda voastră-i prețul plătit pentru plăceri.

Nicicând nu e lumină în recile caverne.
Prin murii sparți dînd iama, miasmele-n dogori
Filează și prind pară, precum niște lanterne,
Și vă înfig în trupuri sălbatice odori.

Iar bucuria voastră, mereu nerodnicească
Mai rău v-ațâță setea, al ei cumplit flagel
Și vântul desfrânării vă face să pocnească
Pe oase toată carnea, precum un vechi drapel.

Departe dar de oameni, ființe blestemate,
Și-ntocmai ca o haită de lupi sau de strigoi
Urmați-vă destinul, sărmane condamnate,
Fugind de infinitul ce îl purtați în voi

 traducere Octavian Soviany



vezi mai multe poezii de: Charles Baudelaire




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.