Cuvânt Înainte, Închinat Artei - Th3Mirr0r
Poezie adăugată de: th3mirr0r

    luni, 25 mai 2015

Cuvânt Înainte, Închinat Artei


Sunt atât de multe lucruri
Pe care le-aş putea împărtăşi
Prin Artă
Încât nu mi-ar ajunge anii
Să le descriu…
Sunt atât de puţine versuri
Pe care le-aş putea zidi
În lumea largă
Încât nu v-ar ajunge anii
Să le descoperiţi, într-un târziu…


E cuvântul înainte,
Închinat Artei,
Onorând străbunii mei,
Românii, artiştii lumii!
E Vulcanul unui Munte,
Vuietul Cascadei,
Îngropând de ochii lumii
Tainele străbunilor mei,
Închinându-le odele
Pe încă o mie de ori
Pe cât aş fi făcut-o eu…


Ah! Îmi voi găsi sfârşitul
Ca şi străbunii mei,
Iubind Arta
Mai presus de mine însumi
Şi doar Pământul,
O va preţui, cu-adevărat,
Ascunzându-i tainele,
Înmormântand-o la tot pasul,
Fără de onoruri,
Fără de giulgiu,
Fără de imnuri,
Într-un loc minunat,
De refugiu…


Ah! Îmi voi regăsi cuvântul,
În scrierile strămoşilor mei,
Iubind Arta
Mai presus de viaţa înseşi
Şi doar Cerul,
O va îmbrăţişa, cu-adevărat,
Amestecându-i versurile,
Purtând-o în tot locul,
Fără de osândă,
Fără de judecată,
Fără de ură,
Într-acelaşi loc, minunat,
Din care provine o Artă…


Ah! Cât mă doare,
Când văd că unii oameni,
Uită de străbunii noştri, românii,
Artiştii lumii,
Trăgându-le arta în noroi,
Profanându-le mormintele!
Ah! De ce oare…
Se saltă mai presus de toate
Şi-n ochii lumii,
Demonii s-apară îngeri
Iar artiştii noi, drept zei?!
Ah! Câtă întristare
O să mai strângă ai mei semeni,
Artişti reali, ascunşi de faţa lumii,
Onorând în scrierile lor, străbunii,
Preţuind tradiţia, în anii grei,
Lepădându-şi veşmintele,
Lăsându-şi biciuite trupurile,
Protejând-o cu rănile?!


Nu vă bateţi joc de artă!
Că privesc străbunii noştri
Şi ne lasă-n dezbinare
Să devenim ca lupii!
Ia priviţi, în lumea largă
Cum surâd duşmanii voştri
Când v-agită-n suflet, ură,
Înlănţuindu-vă, ca sclavii!
Ah! Sfărâma-v-aş versurile
Cu versurile mele,
Rupându-vă rimele
Cu rimele mele,
Încâlcindu-vă măsurile,
Cu ritmurile mele!


Cum puteţi să vă manifestaţi mândria
În versuri oarbe, fără de temei
Şi din care duşmănia
Să vă întineze?!
Cum puteţi să vă consideraţi artişti
Când suprimaţi sensul artei?!
Cum doriţi să vă versificaţi doar nebunia
În scrieri sterpe, numindu-le idei
Şi cari să vă reflecte mintea
Atunci când va să delireze?!
Cum doriţi să aveţi epoleţii de artişti,
Când dincolo de vorbe, exprimaţi distorsiunea artei?!
Sfărâma-v-aş strofa-n strofa mea,
Scălda-v-aş inima de gheaţă-n foc,
Şterge-v-aş rima-n rima mea,
Amesteca-v-aş mintea c-un fir de aţă înnodat la mijloc!


Când vreodată, văzut-aţi voi pe cei artişti,
Străbuni, ai noştri, amestecând ceva vulgar, în scrieri?!
Când vreodată, şi-o blestemat ei neamul de români,
De parcă sângele-n pământ, vărsatu-s-a în van?!
Au cum puteţi să vă expuneţi nebunia-n scrieri
De să vă renegaţi tradiţia, într-ale artei,
De parcă voi aţi fi descoperit minunea lumii
Ascunsă-n piatra blestemată
De hotar?!
Da’ câteodată, simţit-aţi voi, ce au trăit acei artişti,
Străbuni, ai voştri, delirând sminteală-n scrieri
De parcă le-au venit toate din neant, deodată
Încât şi-o spulberat lumea într-un abis
Ori visele să şi le vândă la străini?!
Au cum puteţi să vă provocaţi ideea de sublim,
Născând scrieri condimentate-n erotism
Ori împroşcate cu venin
De parcă nebunia s-ar fi numit ceva divin
Inoculând un iad în paradis, ori vreo iubire în sadism,
Ştergând cu cârpe întinate, petele unui destin?!
Au cum trăiţi voi, geniilor, printre alţii,
Cu gând ca să împărtăşiţi o artă
Când nici la vârsta senectuţii
Nu v-aţi trezit singuri, măcar o dată
Şi să gustaţi deşertăciunea?!
Au stiţi voi oare, ce-i cu-adevărat... durerea
Ştiţi oare, cum e să-ţi vezi străbunii
Privind de la Capătul Lumii
Către noi, înaintaşii, ce va să le păstrăm tradiţia?!
De v-aş sfărâma toate rimele, cu rimele mele,
De v-aş completa măsura, cu structurile mele,
De v-aş bântui palatele cu fantomele mele,
De v-aş hăitui visele cu criticile mele
Şi tot n-ar fi de-ajuns...
Să vă implic... măcar o clipă...
În lumea artei,
Onorându-i,la fel ca mine,
Pe străbunii noştri..
Şi tot n-ar fi de-ajuns..
Să vă inspire... măcar o lacrimă...
În urma versului
Alimentându-i în neştire...
Un mister... de nepătruns...


Nu vă bateţi joc de artă
Stingându-vă mânia
În vorbe de ocară
Adresate lumii
Că străbunii
O vor purta în spate
Ca pe o boală
Şi nu e drept să-ndure..
De pe urma voastră
Ura lumii…
Nu vă bateţi joc de artă
Exonerându-vă de vină
Atunci când dincolo de versuri
Vă cântă moartea, în surdină
Şi nu consideraţi că rimele
Vor face parte dintr-a voastră capodoperă
Că nici măcar smintirile
Nu se întrec pe ele însele, într-o măsura nouă
Pe care s-o numiţi voi simfonie a lumii
Atunci când notele şi le descoperă
Urechilor surde, în care nu le picură şoapte
Ori gurilor mute, îngânând în minte blesteme;
Tot ce-au clădit străbunii, e o lume nouă,
Spre-nvăţătură vouă, ca o lună clară-n noapte,
Dând lumină către stele...
Nu vă bateţi joc de artă,
Suprimând-o la tot pasul
În mânia ideală
Ce-o asemuiţi c-un astru,
Că nici astrul însuşi,
N-ar avea lumină
Dacă Soarelui, trupu-şi
Nu-l închină...
Nu puteţi să spuneţi că arta s-a inventat pentru mânie
Şi nu credeţi că o fi vreo poartă în care s-a spulberat vreo anarhie;
Nu cutezaţi să profanaţi sângele vărsat
Al celor viteji ce pentru ţara asta au luptat,
Crezând că un altar vă ridicaţi dacă-n rime mii şi mii, vă exprimaţi
De parcă rima ori măsura fost-a piatră de hotar pe cari s-o apăraţi
Dând voi, un sens al artei, peste sensul lor
Ori ştergând numele de pe mormintele străbunilor
Aşa că… încă o dată, vă repet:
Nu sfărâmaţi cetatea sfântă, ce au clădit-o alţii
Crezând că peste mari şi ţări, veţi fi consideraţi artişti
Şi nici să cugetaţi că tot ce v-o lăsat în urmă, are cumva gratii
Considerând că voi adus-aţi intrebări poporului, că n-aţi fi unici!
Unici, veţi fi... atunci când veţi păşi pe-aceeaşi cale
Pe care-o cutezat să se avânte strămoşii noştri
Şi-n clipa-n care veţi realiza, plini de uimire
Că nu e vreme de-ntinat o artă-n faţa lumii;
Apoi, tot ce-aţi lăsa în urmă, vor fi morminte
Cu vorbele, de-a pururi, adevăruri
Şi nu veţi fi ştiut de-acele clipe
În care artei nu i s-a dat doar rime,
Ca să definească ce simţiţi
În clipa-n care vă scrieţi versul,
Nu i s-a dat doar măsuri,
Ca să slăvească ce iubiţi,
Atunci când moartea vă atinge umărul,
Dar i s-a dat sens, prin onoare,
Prin lacrimi de sânge, amestecat cu sudoare,
I s-a creat un cer imens, prin chemare,
Atunci când ţi se zbate ca pulsul în vene,
Sărind dintr-o parte în alta, ca o nălucă,
Sfârâindu-ţi în pieptu-ţi deschis
Când privirea-ţi spre stele
Caută ‘nadins
De parcă acolo e visul măreţ
De-a fi alături de ele,
Luminând întunericul vremii..
Onorându-ţi, pe încă o mie de ori,
Pe cei ce ţi-au dat un sens, vieţii...
Şi vei spune ca mine:
Sunt ei! Sunt străbunii!
Iar ei, vor fi... alături de tine,
În pacea eternă,
Şi poate... nici pacea înseşi
Nu ţi-o potoli setea de a face o artă,
Precum nici clipa aparent blestemată
În care-ai plecat, din sânul lumii…


©Th3Mirr0r



vezi mai multe poezii de: th3mirr0r




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Andrei > sa ne ajute pe toti, Dumnezeu, cu luminarea mintii si sa ne faca mai blanzi, ca sa razbim altfel greutatile ce ni s-ar asterne in cale!..

Th3Mirr0r
th3mirr0r (autor)
duminică, 30 august 2015


Am multe de invatat din atitudinea aceasta si ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a prilejuit o asa interactiune frumoasa!
andreionthepoetry
duminică, 30 august 2015


Andrei > eu i-am multumit lui Dumnezeu, ca mi-a dat taria interioara sa o scriu si sa exprim invataturile marilor nostri poeti si scriitori, care ne indeamna spre ceva nobil. Cand esti artist si vrei sa prezinti lumii crezul tau, ai de asemenea si aceeasi conduita morala care se impune, altfel, ajungi exact opusul. Ma misca o poezie, cand ma gandesc la acestea scrise de mine, si am ca indemn mereu, ceea ce a zis Eminescu [pe langa / si Epigonii] in aceasta poezie din care redau:
"Oricare cap îngust un geniu pară-și,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă
Și, cum dorește, zgomot mare facă,
Cununi de lauri de la plebe ceară-și.

Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cântarea mea, de glorie săracă."

Cand am sa citesc asta, alaturi de Epigonii, o sa stiu unde ma aflu. Sa ma simt.. exact cum spunea Eminovici: Epigon. Caci daca dansul, a putut spuie asta, desi cu atata cultura, stiinte, cu atatea scrieri lasate poporului, de peste 14 mii de file, apoi eu.. care nici macar n-as sti sa stau de vorba, cu un astfel de titan, de l-as intalni pana si-n cele mai adanci vise, daramite.. sa mai ma semetesc, cumva..
Mi-am exprimat clar, ceea ce numesc eu Distorsiune a Artei. Mi-am exprimat din suflet, un indemn si pentru altii, ca sa nu ne batem joc de arta. Cand am rostit public, prima data, poezia aceasta lunga [si plictisitoare pentru unii][ori din care sa ma deteste ori altaceva negativ], a fost dupa 4 ani, in 2014. Si am rostit-o nu cu asprime, ci cu blandete. O mustrare cu blandete, spusa celor prezenti si la copacii din preajma, la frunzele de pe jos, la cine stie ce alte gaze si vietati din jur. Si m-am simtit dator, sa surad si catre cei care poate nu ii vedeam si erau alaturi de mine, strabunii si invatatorii atat ai mei, cat si ai tuturor.
Multumesc, la randu-mi, pentru lectura si nu numai.

Th3Mirr0r
th3mirr0r (autor)
duminică, 30 august 2015


Minunat! Si atat de binevenit! Experienta ta in arta, dublata de o simtire artistica si romaneasca autentica, atat de sfredelitor exprimata in aceasta scriere extraordinara, mi-a aparut ca o clarviziune fata de ceea ce voi fi avut sa constat cu propriile mele simturi ca fiind ceea ce tu ai numit atat de bine in alte locuri "Distorsiunea Artei". Ma inclin!
andreionthepoetry
duminică, 30 august 2015


Va multumesc. Cel mai bine, exprimat: "."

Th3Mirr0r
th3mirr0r (autor)
sâmbătă, 08 august 2015


. Și atât
mirimirela
luni, 25 mai 2015


Th3Mirror, Te citesc cu o mare placere si sper sa revii cat mai repede
rebeca
luni, 25 mai 2015


Impresionant mesaj, felicitari
mirela
luni, 25 mai 2015