Infernul - cântul IX - Dante Alighieri
Adăugat de: Gerra Orivera

CANTUL IX

Cercul al şaselea: Ereticii. Lângă poarta cetăţii Dite. Cele trei Furii.
Trimisul ceresc. Cei doi poeţi pătrund în cetate. Ereticii îngropaţi în
morminte de foc.
Culoarea stinsă ce-mi pălise-obrazul când îl văzui1 venind-napoi molcum, mai grabnic şterse de pe-al lui2 necazul.
Cum cel ce-ascultă3 se opri din drum, căci ochii-n zări, prin noaptea plumburie nu străbăteau de ceaţă şi de fum.
„Tot noi vom birui în bătălie,
grăi, de nu4... Prea sfântă-i rugăciune:
Oh, cum aştept5 a cerului solie!"
Văzui atunci că încerca să-mbune vorba dintâi6 cu cealaltă care altminteri gândul se-ncerca a-l spune.
Dar totuşi teama mă cuprinse-n gheare, căci eu dădeam cuvintelor trunchiate un tâlc mai negru decât el, se pare.
„într-acest fund de scoică7 mai răzbate vreun duh din Limb, pe care Dumnezeu numai cu neagra deznădejde-l bate?"
Aşa întrebai8. Iar el: „Arar şi greu porneşte vreunul din a noastră ceată să bată calea ce-am pornit-o eu.
Şi nu dintâi; căci am mai fost o dată9, de Eritona!0-nduplecat, de cruda ce-nvie morţi i-n trupul de-altădată.
46
47
De-abia murisem când m-ajunse truda
de-a cerceta cetatea în străfund
şi-a scoate-un duh din brâul unde-i Iuda.
Nu-i loc pe-aicea mai străin şi-afund" de cerul care-nvârte tot sub soare, dar nu te teme; şti-voi să-l pătrund.
Spurcatul smârc12 ce-mprăştie-n jur duhoare cetatea-ncinge şi nu-i chip la răi s-ajungem fără sfadă şi turbare."
Rosti mai mult; dar eu pe alte căi umblam pribeag, cu ochii în căutare spre turla-naltă-ncinsă-n vâlvătăi,
unde văzui13 ivindu-se-n lucoare trei Furii sângerând şi câteşitrei cu hidre verzi în loc de cingătoare
şi chip cu-nfăţişare de femei;
şerpi groşi drept plete, grei precum ciorchinii
şi drept şuviţe, şerpi mai mărunţei.
Virgiliu, ştiind că-s slujnice reginii14 ce-n iad domneşte peste morţi, grăi: „Priveşte-acum mânioasele Erinii.
Megera-i cea din stânga ta, să ştii; Alecto-n dreapta plânge-amar şi drept la mijloc Tesifona." - Atât rosti.
Ci ele carnea-şi sfâşiau pe piept şi se plesneau urlând15 astfel, că eu mă apropiai cu teamă de-nţelept.
Cu ochii ţintă către locul meu
se tânguiau: „Meduzo16, fa-l de piatră,
căci nu l-am frânt la vreme pe Teseu17!"
48
„Ascunde-ţi faţa când le-auzi cum latră,
căci de Gorgona ţi se-arată-n trei,
în veci de veci nu mai ajungi la vatră."
Astfel grăi Virgil, şi ochii mei i-acoperi18 cu mâna lui fierbinte, căci nu punea pe-a mele mâini temei.
O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte, cătaţi cu sârg ce tâlc ascund de gloată, sub tainic văl19, ciudatele-mi cuvinte.
Iscat din zări, pe unda tulburată,
de spaime plin, venea un zvon năprasnic20,
de apa-n maluri se zbătea turbată,
precum un vânt ce bântuie prădalnic când îl stârnesc potrivnice ardori21 şi scurmă codrii-n mersul lui năvalnic,
şi smulge crengi, şi urcă prafu-n nori, şi-şi poartă falnic fruntea lui, semeaţă, punând pe fugă turme şi păstori.
Maestru-atunci, descoperindu-mi faţa, grăi: „Priveşte colo sus, pe ape, spre locul unde se-nteţeşte ceaţa."
Ca broaştele22 ce-aleargă ca să scape şi-n mâl se-ascund, la fundul apei toate când simt năpârca undeva pe-aproape,
la fel văzui şi umbrele-nfricate gonind din faţa unui sol23 ce-a una trecea pe Stix24 cu tălpile uscate.
Cu mâna stângă alunga întruna miasma grea25 ce-l îneca, scârbit, far-altă grijă decât asta una.
49
Şi pricepând că cerul l-a ivit, >■ >
privii către poet şi c-o sclipire
din ochi mă-mpinse să mă-nchin smerit.
Ah, cât dispreţ îi scânteia-n privire! C-o vargă-atinse-al porţii vechi mâner şi-o-mpinse-n lături fără-mpotrivire.
„O, voi, netrebnici26, izgoniţi din cer, ce cutezanţă v-a făcut străjeri? grăi din pragul porţilor de fier.
De ce vă-mpotriviţi acelei vreri27 ''M> ce-n ţelul ei n-a cunoscut zăgaz, şi vă sporeşte chinuri şi dureri?
Să-i ţineţi piept v-ajută la necaz? Uitat-aţi28 că pe Cerber se cunoaşte , răritul păr pe ceafa şi grumaz?"
Se-ntoarse-apoi, pornind-o către mlaşte
, şi-aşijderi celui care dă-napoi
a altui grijă când a lui îl paşte,
aşa şi el, nici nu grăi spre noi;
dar vorba-i sfântă ne-ntări-n simţire
şi către porţi pornirăm amândoi.
Trecurăm pragul fară-mpotrivire, > şi eu râvnind să ştiu, din mers, de-ndată ce cazne-ascunde jalnica zidire,
cât ce-am pătruns întorsei ochii roată şi-un şes văzui şi pe cuprins năpastă, şi chin nespus, şi jale necurmată.
Precum la Arles30 unde Ronu-adastă, precum la Pola unde-i brâu Carnarul şi-n unde spală a Italiei coastă,
.29
50
mii de morminte împânzesc hotarul,
aşa şi-aici se-nalţă din belşug,
dar mult mai jalnic îşi vădesc amarul;
căci printre ele flăcări ca de rug
le-ncing atare-n vâlvătăi pe toate,
cum n-a fost fier încins31 de-un meşteşug.
Nici unul n-avea lespedea32 pe spate şi-atari suspine slobozeau în vânt, cum numai chinul şi durerea scoate.
Şi-am zis atunci: „Maestre, cine sunt toţi cei ce zac în racle şi dau glas33 durerii lor de-a dreptul din mormânt?"
„Se zbat în gropi, grăi, întru impas
ereticii cu-ai lor, şi până sus
de ei sunt pline; nici un loc n-a mas
Cu tagma lui34 fieştecare-i pus
să zacă-n raclă felurit35 fierbinte."
Şi astfel zicând de-a dreapta36 ne-am tot dus,
pe drumul dintre ziduri37 şi morminte.
51

CANTUL X

Cercul al şaselea: Ereticii. Farinata degli Uberti şi Cavalcante dei Cavalcanti. Prevestirea exilului lui Dante.
Pe-un tainic drum1 şi-ngust, ce şerpuia de-a dreapta printre ziduri şi morminte, Virgil o luă, şi eu pe urma sa.
„Maestre bun şi preaînţelept părinte, ce paşii-mi porţi prin aste văi, cuvântă şi stampară dorinţa2 mea fierbinte.
Pe cei ce zac în gropi şi se frământă
nu-i chip să-i vadă? Căci nu stau străji3 pe hat
şi-n fice raclă lespedea-i răsfrântă4."
„S-or cetlui, făcu, din Iosafat5 când s-or întoarce morţii, fiecare în trupul veşted pe pământ lăsat.
Acesta-i ţintirimul6 celor care
cu Epicur7 credeau că-n muribunzi
şi sufletul cu trupu-odată moare.
Şi chiar aici în brâu8-unde te-afunzi răspuns afla-vei întrebării-n gând şi-aşijderi şi dorinţei ce-mi ascunzi."
„Părinte, -am spus, nu ţi-am ascuns nicicând ce-mi zace în piept, dar calea de mijloc :
tu m-ai deprins9 s-o ţiu, şi nu-ntr-un rând."
„Toscane, tu10, care-ai purces prin foc, de viu călcând într-acest trist lăcaş, şi-ales grăieşti, opreşte-o clipă-n loc:
52
mi te vădeşte graiul băştinaş
al patriei" pe unde-n lume-am mas
şi-am ponegrit-o, şi i-am fost vrăjmaş12."
Astfel ţâşni fără de veste-un glas dintr-un mormânt, părând că mi-l despică şi temător lângă poet m-am tras.
„Ce faci, grăi Virgil, de ce ţi-e frică? Priveşte, Farinata13, ca un munte
din brâu în sus întreg cum se ridică."
Eu îl priveam setos şi ţintă-n frunte, iar el cu pieptul15 împungea-nainte, Infernu-ntreg părând că vrea să-nfrunte.
Mă-mpinse atunci Virgil printre morminte spre el, zicându-mi: „Vezi să nu te mânii şi să te pierzi în de prisos cuvinte16!"
Şi-ajuns la groapa roşie ca tăciunii,
el mă scrută din cap până-n picioare
şi mă-ntrebă: „Cine ţi-au fost străbunii17?"
Şi cum eram prea dornic de-ascultare, rostii făţiş18 ce-aveam de spus, să ştie,
iar el creţi sprâncenele -a mirare,
şi zise-apoi: „în cruntă vrăjmăşie cu-ai mei au fost şi drept aceea noi
de două ori i-am pus pe pribegie."
„De-au fost goniţi21, ei s-au întors-napoi, am zis atunci, şi-ntâi şi-a doua oară; dar astă artă n-aţi deprins-o voi."
Văzui atunci ieşind din raclă-afară pân' la bărbie-o umbră22 dintre-ai lor, pesemne-ngenuncheată23-n foc şi pară.
53
în jurul meu privea iscoditor, părând că pe-altul24 cată lângă mine, iar când văzu că nu-i, răzbit de dor
grăi plângând: „De-aici, printre suspine s-ajungi ai izbutit cu-al minţii sfat, fecioru-mi unde-i? Cum de nu-i cu tine?"
„Nu singur vin, i-am spus, ci îndrumat de domnul meu, pe care sus, cândva, poate că Guido-al tău25l-a defăimat."
Cuvântul lui şi-osânda ce răbda mi-au desluşit25 pe cine-aveam în faţă şi drept aceea i-am răspuns aşa.
Ci ei sărind strigă: „Cum, nu-i în viaţă? Cu tâlc anume-ai spus Ťl-a defăimat27ť? Lumina dulce sus nu-l mai răsfaţă?"
Iar când Văzu că stau îngândurat şi nu răspund pe dată vrerii sale, căzu la loc28. Mai mult n-a cuvântat.
Dar cel'lalt29 duh măreţ, ce pasu-n cale mi-l aţinuse, când m-a fost chemat, nici nu clinti, nici se plecă din şale.
Ci-urmându-şi gândul, zise-nverşunat: „Să ştiu c-ai mei30 nu s-au ştiut reîntoarce mă arde mai cumplit decât ăst pat.
Dar ţine minte: raze nu va toarce
de cinci ori zece31 luna-n cer stăpână32
şi-ai să pricepi ce greu e a te-ntoarce.
Ci spune-mi tu, pe vrerea ce te mână, de ce prin legi şi prin judeţ pripit33 pururi pe-ai mei poporul se răzbună?"
54
„Măcelu'34, am spus, ce Arbia a-nroşit, încât şi azi cu sânge scurs se-nfruptă, poporul împotrivă v-a asmuţit."
Clăti din cap şi-apoi cu vocea ruptă: „Nu singur35 m-am bătut, rosti-nciudat, şi n-am purces fără temei la luptă.
Dar singur fost-am, când ceilalţi la sfat Florenţa se-nvoiră s-o distrugă, cel ce făţiş cetatea-am apărat."
„Găsească ai tăi de-a pururi pace-n rugă, am cuvântat, ci spulberă-mi aceste nedumeriri ce mintea mi-o subjugă:
voi, cei de-aici36, din câte-am prins de veste, vedeţi ce-aduce viitoru-n braţă, dar nu vedeţi nicicând ceea ce este."
„Vedem, e-adevărat, dar ca prin ceaţă, răspunse el, tot ce-i de noi departe; cu-atât ne-a hărăzit cereasca faţă.
Dar câte sunt sau ni-s aproape37 foarte nu desluşim38, căci n-avem precăderea, de nu vin alţii veşti de voi să poarte.
De-aceea poţi pricepe că vederea pieri-va-n noi când timpul va dispare şi pretutindeni va domni tăcerea."
Străpuns atunci de griji şi remuşcare, grăii pripit: „Să-i spui celui căzut c-al său fecior se bucură sub soare.
Iar dac-am fost la întrebarea-i mut39, să-i desluşeşti că mă zbăteam ca-n fiare în tot ce-n gând prin tine-am cunoscut."
55
Maestrul mă chema de pe cărare
şi l-am rugat să-mi facă-atunci pe plac
şi scurt să-mi spună ce tovarăşi are.
„Cu peste-o mie dimpreună zac,
dar Frederic40 cu mine-n fund se-mbie
şi Cardinalul41: despre ceilalţi tac."
Pieri apoi, iar eu spre-a mea făclie întorsei paşii, frământând în minte ce-mi prevestea amara profeţie42.
Porni Virgil şi tot mergând 'nainte: „Ce gânduri te frământă?" zise blând. Iar când răspunsu-i desluşii-n cuvinte,
îmi porunci: „Păstrează bine-n gând tot ce-ţi vesti potrivnic prorocirea. Ci-ascultă acum: - şi-un deget ridicând -
Când vei ajunge, zise, în sclipirea43 privirii dulci, senină şi profundă, vei şti ce ţi-a urzit dumnezeirea."
Lăsarăm zidu-apoi să ni se-ascundă şi apucând la stânga pe cărare, ajuns-am teferi într-o vale afundă,
ce până sus duhnea cu-a ei putoare.



vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.