Deșert - florianruse
Poezie adăugată de: florianruse

    miercuri, 04 noiembrie 2015

Sub noi, dogoritor, se întindea deșertul,
semne care dădea, de-o vreme, că așteaptă,
să mi te scurgi ușor (vai ce ușor) din palme,
de complicații mii, grav, suprasaturată.

Ah! Cât de-nfrigurat și prostesc am așteptat,
pe chipu-ți minunat să mai revăd surâsul,
iar, ca la-nceputuri, sufletu-ți imaculat,
înc-o dată-n luciri, să îmi inunde, gândul.

Deja era un chin să-ți tot suport privirea,
cu fiecare zi mai dureros străină,
deși mă-ncurajam: "Ce bine-ar fi căderea,
deșertul cel mai sterp posibil să devină!"

Am apelat, absurd, însăși la providență,
să fiu parașutat mai pe lângă tine,
să văd cum ne-or izbi, cu a lor insolență,
tacurile-aflate, anonim, între dune…

Dumneaei s-a-ntâmplat, c-a fost disponibilă,
și ajutatu-m-a, chiar, cu celeritate,
dându-mi niște apă, o hartă și-o cămilă...-
Busola-mi îns-avea o grea infirmitate...

Totuși, pe undeva, am întâlnit persoana
aia... ce promitea suferința să-mi curme;
ce nume dubios, spuneam – "Fata Morgana",
dar, fix către tine, garanta să mă-ndrume...



vezi mai multe poezii de: florianruse




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.