Omul din lună - Dimitrie Anghel

Privesc o semuire de om în discul lunii,
Un chip bizar ce râde, privind de sus pamântul,
Un râs amar si straniu ce-l au numai nebunii,
Si mortii, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul.

E-un om cu buna seama, e-un cap de om, - o masca,
Dar dupa ironia acestei masti s-ascunde
Cea mai cumplita moarte ce-a fost sa-mparateasca;
Si totusi chipul asta îl stiu de nu stiu unde...

L-am mai vazut desigur demult, dar poate anii
Si-au zugravit sarcasmul pe marea lui durere
Si tot ce-a ars într-însul s-a stins azi ca vulcanii
Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere.

L-am mai vazut desigur, si-l stiu, - dar tu, iubita,
Ce te-ai desprins sa judeci cumintii si nebunii,
Când stai privind pe geamuri cu fata linistita
Cunosti tu cine-i omul ce râde-n discul lunii?



vezi mai multe poezii de: Dimitrie Anghel




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.