Divina Tragedie - Cântul II - Adrian Erbiceanu
Poezie adăugată de: Adrian Erbiceanu

    duminică, 06 decembrie 2015

Scăpat de umbra ce-mi stătea în cale
Pornii să urc făr’ a privi în urmă,
Eliberat din lumi materiale.

În jurul meu simţeam că lacom scurmă
Un gol enorm de aer, simptomatic,
Şi că în mine liniştea se curmă.

Peisajul opresiv şi enigmatic
Se prelungea în faţa mea întruna,
Pulsând prin gândul meu, melodramatic.

Şi-atunci văzui că nu apare luna -
Exact când trebuia să trec culoarul
Ce ocolea, agale, văgăuna.

“De ce abandonasem sanctuarul
Atât de liniştit şi agreabil,
Când nu zărisem decât Felinarul ?”...

Mă furişam prin golul deplorabil
Paşii-nşirându-i unul câte unul
Şi clănţănind din dinţi, de frig, probabil...

“O, de-aş ajunge să găsesc cătunul
Ce luminează ca un far, departe”...
Mi-am zis în gând îmbrăţişând zăbunul;

(O-mbrăţişare între vis şi moarte,
Ca pendularea unui tâng de clopot
Rătăcitor prin vremile deşarte).

Atunci am auzit un fel de tropot
Adus de-un vânt prevestitor de ploaie,
Un freamăt viu, reverberat în ropot,

Parcă de arbori ce se încovoaie;
În mine, umed, tremura pământul,
Ne-ncăpător de-atâta hărmălaie,

Făcându-mă să am presimţământul
Că nu alunec singur spre pierzare.
Aşa mi-o fi fost scris deznodământul!…

Handicapat de-atâta contractare,
Văzui o umbră că se întregeşte,
Cu largi tendinţe asimilatoare,

- De val turbat, care în ţărm loveşte -
Bezmeticind cu forţă anonimă,
Prin ploaia ce pornise mocăneşte.

Credeam că-s martor la o nouă crimă,
Când umbra prinse-n ea a se divide
- Spectacol introspect de pantomimă -

Cu rezonanţe şi gâlcevi sordide,
Ca-n filmele, candid-americane,
În care toate fetele-s gravide.

Dar, să revin la vremi contemporane!…
Înţepenit pe-acelaşi loc, de frică,
Priveam cum umbra devenea coloane

Ce inimaginabil se ridică,
Pe-o muzică, impus patriotardă,
Menit’ a “drege” tot ce alţii strică.

Încercuit de zgomotoasa hoardă,
Mă revedeam, ca-n timpuri de restrişte,
Cu baioneta stând, în post, de gardă,

Când nimeni n-avea voie să se mişte…
Reverberând, o voce, ca-n tunele,
Furtuni în mine izbuti să işte:

-”De unde ai venit aici, rebele ?
De ce nu stai în rând cum stau cu toţii
Când pâinea se împarte pe cartele,

Aşa cum fac, normal, toţi patrioţii ?”
-“Păi, să vedeţi…” am început, cu teamă,
Să nu mă creadă înrudit cu hoţii.

-“De unde ai venit şi cum te cheamă ?...
Nu-i timp de şcene impresionante
Şi nici de fandoseli de panoramă…”

-“Sunt rătăcit!…” -“Iluzii aberante!…
N-ai ascultat Discursul, cum se vede,
Referitor la minţi recalcitrante!…”


-“Sunt rătăcit!…” -“Şi nimeni nu te crede !
Hai, intră-n rânduri, iute, camarade,
Că forţa noastră sigur va succede

Cu toţi de ne-om uni pe baricade!…”
Exacerbat de vocea lui crescândă
„...E caddi comme corpo morto cade.” *

“Cine era şi ce voia să-mi vândă ?”
Mă întrebam, ţinându-mă de şale,
Prin noaptea, viclenind, ce sta la pândă,

Când, revenit, mă strecuram spre vale,
Ca şansă unică să scap de visul
Unor intenţii iraţionale.

“În sus, lung adulat, sta Paradisul,
În jos, ştiam deja ce mă aşteaptă...
Ce-aş fi putut în mine, indecisul,

Găsi să fac, să fie curba dreaptă ?”
Aşa mă întrebam, mergând pe-o dungă -
Pe dunga clipei dintre gând şi faptă,

Puterea drămuind-o să-mi ajungă.
“Ce bine c-am scăpat de utopie
Că, până sus, mai este cale lungă!…”

Şi s-a-ntâmplat atuncea să învie
Un freamăt ca de frunze scuturate,
Când toamna se aşterne pe câmpie;

C-un iz de crud şi de singurătate,
Un aer gata să se descompună
Trăgea de toate spre eternitate.

Cum nor cu nor, când peste văi se-adună,
Ca fulgerele demoralizante,
Avid prevestitoare de furtună,

În faţa mea stătea: IL COMANDANTE.



* „...Şi am căzut precum cade un trup fără de viaţă” (it.),
(Dante, Infernul, cântul V şi Topîrceanu, Stanţe apocrife la Divina Comedie)



vezi mai multe poezii de: Adrian Erbiceanu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Pentru capitolele care au urmat celui de început am bifat pătrățelul prin care se menționează că nu accept comentarii. Am să accept "semne de lectură" la capitolul VII și, probabil, la ultimele două capitole.
Toate cele bune,
Adrian Erbiceanu
Adrian Erbiceanu (autor)
miercuri, 09 decembrie 2015


Nu pot intelege de ce acest poem nu are nici macar un semn de lectura ...
Este o placere sa te citesc , IL COMANDANTE .
Adina Speranta
miercuri, 09 decembrie 2015