Fata blondă a pădurii - Edith Sodergran

N-a fost, ca ieri,
nunta fetei blonde-a pădurii?
N-au fost, ca ieri, atît de veseli mesenii?
Ea era pasărea uşoară, pîrîul limpede,
ea era tainicul drum şi tufişul cu rîsete,
ea era noaptea de vară beată şi îndrăzneaţă,
ea era fără ruşine, rîdea fără măsură,
ea era fata blondă-a pădurii;
împrumutase fluierul cucului,
mergea cu pas jucăus din lac în lac.
Cînd fata blondă-a pădurii îşi serbă cununia,
nu era nici un nefericit pe pămînt:
fata blondă-a pădurii nu ştie ce-i dorul,
are păr despletit şi potoleşte visele,
e palidă şi trezeşte dorinţele.
Fata blondă-a pădurii îşi serba cununia,
brazii erau atît de multumiţi pe colina de nisip,
şi pinii atît de mîndri pe povîrnişul abrupt,
şi jnepenii-atît de veseli pe costişe, în soare,
şi florile toate purtau colerete albe.
Codrii îşi presărau polenul în inimile oamenilor,
lacurile scînteietoare înotau în ochii lor,
şi fluturii albi veneau şi plecau înaitea lor.



vezi mai multe poezii de: Edith Sodergran




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.