Ellys - creaţii proprii

Creaţii proprii | Poeziile altor autori | Texte | Proverbe

EllysElena Oprescu: „Toate iubirile mor”

Elena Oprescu în cea de-a treia sa carte „Toate iubirile mor” scrie o poezie uşor sentimentală dar de o maturitate deja vizibilă şi viabilă. Se lasă cu îndurerată plăcere/ voluptate în albia tradiţională a ritmului clasic, a rimei, a catrenului. Strofele sunt fie îmbrăţişate, fie împerecheate, fie încrucişate. Ce mai! Poeta e şi muzicală, adică auditivă, şi picturală, adică vizuală.
Câteodată, abordând cântecul şi romanţa, poeta demonstrează că posedă intuiţie, vocaţie şi arta „adevărului lăuntric”, rostit/ ritualic-reveriant. Fiind o adeptă a rostirii directe, poeta nu ocoleşte poezia patriotică, iar tonul acesteia e verosimil şi capabil să deschidă dacă nu uşa măcar fereastra sufletului.
În dicţiunea acestor texte „apocaliptice”, Elena Oprescu vehiculează verbul de stil. „Căutând iubirea” fie „din suferinţă” fie din „vise şi speranţe”. Prin angajarea limbajului în ontologic, poeta caută alinarea cathartică, iar din „gânduri abandonate” aspiră a reîntrupa himere „dintr-o lume în cealaltă” şi vice-versa, într-o manieră declarat postromantică şi postsimbolistă, eventual transmodernistă.
Po(i)eticitatea din „Toate iubirile mor” (I+II) emană fireşă dintr-o etică ontologică, dintr-un „trăirism” febril şi tragic. Iar când devine „învăţăturală” atunci se salvează – ea cu de la sine forţă, totuşi lirică – în transpoeticul vremurilor actuale în care drama, sacrificiul, devoţiunea, opţiunea decid textul.
Cu o tematică emotiv-intelectivă deci, o asemenea lirică, de confesiuni şi dicţiuni autobiografice, îşi găseşte, imediat, cititori, şi-i cucereşte rapid, întrucât se adresează mai întâi inimii.
Mie, personal cărţile Elenei Oprescu mi-au plăcut graţie stării lor Vibrotextuale.
Încolo, sunt de acort cu poeta a cărei manieră ecriturală e congeneră cu aceea a Marietei Căprăruşi şi a Adinei Popescu ori a Marianei Popeangă Cornoiu. Viaţa e o luptă, poezia e un premiu al iubirii, pe calea poeziei e cumplit de greu, dar vine la timp şi mântuirea/ izbăvirea dar şi dezamăgirea cauzată de criticii elitişti. Ei, da, dar poeta nu se jeleşte, ca şi Livius Ciocârlie, şi scrie, la inspiraţie, negru pe alb, ca să nu-şi uite trecutul, prezentul, viitorul. Este „prizoniera fără de speranţă”, ca şi Iona în pântecul chitului care este limba română, în fiecare zi vrea să se schimbe ca şi Heraclit eleatul sub „luna stinsă” „la Mediterană”, pe malul căreia are reveria reînceperii a încă unui Erotikon (vezi „Un tânăr şi o doamnă”) căci iubirea nu moare niciodată, şi, odată cu ea, nici poezia.
Ion Popescu-Brădiceni





- - - - - - - - - - -