lui Kaoru Yasui
Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima ...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice ...
Iertare pentru fiece privire,
ce – chiar de-i mângâioasă – doare ...
Iertare pentru fiece cuvânt
Ce tulbură văzduhu-n care-ţi cauţi
copiii,
noaroadele de prunci pe veci pierduţi ...
Mormânt
inexistent ... Vânt ... vânt ... vânt ... vânt ...
Şi glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire ...
O, cimitire, ... inexistente ... inexistente ...
De vrei să plângi, să nu poţi stânge-n braţe
măcar o urnă, un mormânt măcar ...
Unde ţi-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător ...
Poate-n cavoul infinit
al cerului ...
Sau poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc ...
Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă ...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc ...
Parca-a strigat pământul
Călcat de mine
--- Mamă!
Oh, aripi da-mi, văzduhule de smalţ,
să fiu uşor ca tine, să mă-nalţ,
să nu ating cu pasul nici o rană,
să taie-aripa-mi cerul îngereşte ...
... Dar scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie şi se înclină lin
şi-mi face semn
--- Pofteşte, prietene,
şi vezi ce-a fost,
ce e
şi povesteşte ...
vezi mai multe poezii de: Eugen Jebeleanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.