Fântânile plâng de singurătate - flavius
Poezie adăugată de: flavius

    joi, 06 august 2015

Când eram tânăr, cal cred că eram,
timpul îl trăgeam după mine târâş,
sfinţi în căruţe de foc şi zei în care de luptă
îi duceam acolo unde nu poţi să ajungi.

Erau lumi împrejur şi nu se vedea nicio lume,
inima mea era scoasă, pulsa în palme lumină
fără să-şi piardă ritmul şi la femei năzuia,
fără să facă răni în carnea verde, fragedă.

Mai târziu a prins coaje, s-a închis în cochilie,
sub pleoape ochii se rotunjesc în orbite
nu mai absorb dimineţi de rubin.
Zilele devin mai aspre cu amiezele arse
de unde umbrele fug fără vlagă,

fântânile plâng de singurătate.

Logosul înverzeşte-n cuvinte
şi se coace-n fructul cu sunete cosmice
asemenea izvorului ce urcă-n fântâni
la răscruci unde şi moartea face popas.

Te învinuieşti de singurătatea durerii
şi rupi din mine dealul tristeţii
înalt cât lacrima unei flori, cât scara unei dorinţe
pe care urc greutatea trupului friguros,
ce vremea îl trage la ţărm
ca pe o barcă uitată de valuri.



vezi mai multe poezii de: flavius




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Mulţumesc teodor_s, aşa este!
flavius (autor)
duminică, 09 august 2015


Această poezie este frumoasă pentru că e scrisă din suflet.
Felicitări
teodor_s
joi, 06 august 2015