9.9.(10.6) Kei Kavus. Maica lui Sohrab află despre moartea acestuia - Firdousi
Adăugat de: ALapis

Din cetăţi şi-ntreg Turanul se-nălţă un strigăt lung
când se-află Sohrab că-n luptă a căzut; în Semangan
şahul când află îşi rupse lungi veşminte de pe trup.
Muma lui Sohrab la vestea că viteazu-a fost rănit
chiar de-a tatălui său spadă şi că duhul şi lea dat,
faţa şi-o izbi cu pumnii,-mbrăcămintea-şi sfâşie
şi frumosu-i trup deodată străluci ca un rubin.
Scoase gemete si plângeri; simţ şi minte îşi pierdu
în prea desele-i leşinuri. Pe degete-şi răsuci
buclele din păru-asemeni laţurilor strălucind —
şi din rădăcini le smulse; sânge lăcrimă din ochi,
îşi scăldă obrajii-n sânge, şi din când în când, pe jos
prăbuşitu-s-a-n ţărână. Negru colb zvârli pe cap,
carnea-şi sfâşie pe braţe, foc îşi azvârli în păr,
arse-n flăcări plete negre, arse faţa-şi lung gemând:
O tu, viaţa vieţii mele, unde, unde eşti acum?
Cu ţărâna eşti de-a valma? Ochii mi-aţintii pe drum
îngânând în mine însămi Poate că primi-voi veşti
de la cel fecior şi de la tatăl lui iubit, Rostam. »

Doar la voi eram cu gândul, şi-mi spuneam :« Poate acum
Sohrab dă ocolul lumii; tot cătând pe taică-său,
l-a găsit şi-acum zoreşte să se-ntoarcă îndărăpt. »
Cum puteam ghici, o, fiul meu, că voi afla cândva
că Rostam iţi va străpunge inima-n jungherul său?
N-a avut nici pic de milă de minunea ta de chip,
de statura ta înaltă, nici de plete; n-a simţit
milă de-acest chipreş verde ce l-a spintecat hain
în tăişul spadei sale ! Mi te-am legănat duios,
mi te-am strâns la sân în braţe zile-n șir și nopţi în şir,
şi-acum eşti scăldat în sânge, şi un giulgiu ți-i veşmânt
peste piept şi peste braţe? Cine îmi va alina
jalea care-o port în suflet? Şi pe cine-n locul tău
l-oi chema să stea cu mine? Si cu cine-oi împărţi
grijile şi chinu-acesta ce-l îndur la moartea ta?
Vai de viaţa ta, de trupul tău şi ochii tăi ! Si vai
de făclia ce-a fost smulsă din seraiuri şi grădini
şi-azvârlită în ţărână ! L-ai cătat pe taică-tău,
leule ce sprijinit-ai oştile; şi-n drumul tău
ți-ai găsit, în loc de tată, un mormânt. Nădăjduind,
te-azvârli nenorocirea-n deznădejde, şi-acum dormi
ca nemernicii-n ţărână, dinaintea celui ce
trase gol jungher din teacă şi-n tăiş ţi-a sfâşiat
pieptul de argint. Zălogul dăruit de maică-ta
de ce nu leai pus în mână-i? Pentru ce nu i-ai vorbit?
Maică-ta ţi-a spus anume după care semne doar
recunoaşte-vei pe tata, de ce oare n-ai crezut?
Maică-ta, lipsită-acuma de ființa-i va cădea
chinului şi deznădejdei pradă, sub povara-i grea
zbuciumându-se amarnic. Dacă te-nsoţeam pe drum,
Soarele şi mândra Lună ţi s-ar fi rotit în jur
după voie. De departe, Rostam ne-ar fi cunoscut,
şi-am fi fost cu bucurie-mbrăţişaţi, o, fiul meu!
N-ar fi azvârlit geridul împotrivă-ţi şuierând;
nu-ţi înjunghia nici pieptul în jungher, o, drag copil !
Zise şi-mpotrivă sieşi, păru-şi smulse cu amar
şi cu mâinile lovindu-şi chipul cu obraji frumoşi;
vaietele ei de mumă, bocetele ei adânci
îi umplură ochii Firei cu mari lacrimi; şi căzu
la pământ fără simţire, beată de durerea ei,

şi păliră-adânc în inimi toate câte sunt făpturi,
milă-având de biata mumă; şi căzu ca moartă-n colb;
ai fi zis că-ncet în vine sângele îi îngheţă.
Dar se-aduse iar în simţuri, vaietele iar au curs,
plângerile şi bocirea morţii fiului ei drag;
lacrimile-amestecate-n sângele din inimă-i
ca rubinele luciră; tronul lui Sohrab ceru,
şi cu-amărăciune plânse pe coroană şi pe tron:
„O, lăstar ce lăstărit-ai dintr-un trunchi împărătesc !"
Şi ceru şi telegaru-i cu picioare lungi de vânt
căruia-n ferice zile drag i-a fost să-i sară-n şa;
capul calului îl strânse lângă inimă duios,
şi-oamenii se minunară; când pe ochi îl sărută,
când pe bot; şi de copită-i fruntea, pletele-şi frecă.
Si ceru să i se-aducă şi veşmântul cel ales
al feciorului şi-n braţe-l strânse ca pe un copil;
colbul îl roşi în sânge de sub pleoape picurând;
de durere doborîtă-n colbul sângerând căzu;
prinse platoşă de-aramă, zale, spadă, lance, arc,
greul buzdugan şi frâul şi-al feciorului său scut;
şi cu frâul lui de aur şi cu pavăza-şi izbi
fruntea; prinse şi arcanul cel de patru-ş-cinci de coţi,
şi-apucându-i strâns belciugul, l-azvârli departe, hăt;
prinse-armuri şi coif şi plânse: „Leu setos de-a te lupta !"
Spada lui Sohrab o trase şi-alergă spre telegar
şi-i tăie pletoasa coadă, şi-apoi toate le-mpărţi
la săraci: argint şi aur şi împlătoşaţii roibi.
Poarta la serai o-nchise, sparse tronu-i şi-azvârli
sfărmăturile-n gunoaie. Porţile de la serai
le cerni cu limbi de flăcări; pustii seraiu,-apoi
sala de-ascultare, toate din acest frumos lăcaş,
fiindcă fiul ei plec-ase din ăst cuib de desfătări
la război. îmbrăcăminte violetă îşi luă,
violetu-nsângerându-l; zi şi noapte plânse,-oftă
şi trăi un an aproape după moartea lui Sohrab.
Şi-uite-aşa de suferinţă se sfârşi, şi duhu-i blând
se întoarse lângă duhul lui Sohrab, viteazul mort.

Notă explicativă :
violetă - Culoarea de doliu a musulmanilor.

Cronica Șahilor

traducerea George Dan



vezi mai multe poezii de: Firdousi




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.