Italia mea nu sînt în stare prin cuvinte. - Francesco Petrarca
Adăugat de: Gerra Orivera

din ciclul "Către Italia şi seniorii Italiei", traducere de Lascăr Sebastian

I

Italia mea nu sînt în stare prin cuvinte
Să-ţi lecuiesc atîtea răni mortale
Cîte văd adesea pe trupul tău frumos;
Dar aş dori să fie oftatul meu fierbinte
Cum îl vor Tibrul, Arnul unduios
Şi padul pe al cărui ţărm stau acum cu jale...
Cîrmuitor din ceruri, ruga mea
Vrea ca iubirea sfîntă, ce pe pămînt cîndva
Te-aduse, să se-ntoarcă spre ţara ta cea dragă.
Vezi, milostive Doamne, ce măruntă
pricină pentru-asemeni încăierare cruntă!
Şi-aste-mpietrite inime nebune,
Ţinute strîns de Marte- trufaş, sţlbatic rău-
Tu, Tată, le-mblînzeşte, le dezleagă!
Şi-ntrînsele fă adevărul tău
(Oricine-aş fi)prin graiu-mi să răsune!


II


Voi, cărora norocul vă puse cîrma-n mînă
Frumoaselor ţinuturi înflorite,
De care nici o milă nu vă leagă,
Pe-aici - vă-ntreb - ce cată puzderia păgînă
De oşti străine? Oare ţara noastră dragă
Să-şi vadă verzile cîmpii mînjite
De sîngele barbar?... V-ademeni
Un greş: vedeţi puţine, dar mult vă pare-a şti,
Şi-n inimi năimite cătaţi statornicie;
Dar cel ce are oameni mulţi plătiţi
Înconjurat e veşnic de dùşmani înrăiţi!
Ah, nesfîrşit acest puhoi de ape
S-a strîns şi vine astăzi din ce pustii funeste
Să ne înece frageda cîmpie?
Cînd mîna noastră însăşi toate-aceste
Le-a fost făcut, au cine-o să ne scape?


III


S-a îngrijit natura de starea noastră, cînd
Al Alpilor zid puse să rămîie
De-a pururi între ţară şi furia nemţească.
Dar lăcomia oarbă, în contra ţării stînd,
Din plin ajunse azi să dăruiască
Prea zdravănului trup această rîie!
De-a valma-acum, aceeaşi cuşcă ţine
Sălbaticele fiare şi turmele blajine,
Iar cel mai bun e-acela ce geme încolţit.
Şi cine face-aceste toate oare
Spre şi mai marea noastră-ndurerare?
E neamul fără lege ce mila nu-l înfrînge,
Acela ce în vremuri - cum scris e într-adins -
De sabia lui Marius a fost străpuns cumplit,
Că pomenirea faptei şi-azi încă nu s-a stins:
Zdrobit, setos - nu apă bău din rîu, ci sînge!


IV


Şi nu mai spun de Cezar, care pe orice plai
Făcu să fie iarba sîngerie,
Tăindu-le-a lor vînă cu sabia romană.
Acum - sub care stele nefaste nu ştiu, vai! -
Ne are-n ură cerul şi-n prigoană:
E mulţumită vouă, căci vouă, şi domnie,
Şi pază peste ţară vi-au fost încredinţate.
Printre-ale voastre pofte dezbinate
Aţi ruinat a lumii cea mai frumoasă parte.
Ce vină, ce osîndă, ce soartă! să loveşti
Vecinul tău sărman; să-l prigoneşti
Avutrul risipit, căzut din preţ-
Şi-apoi, pe-ascuns, să cauţi ostaşi ce gata sînt
Să-şi vîndă sufletul, să-mpartă moarte!...
De dragul adevărului cuvînt!
N-am ură pentru altul, nici dispreţ.


V


După dovezi atîtea, tot n-aţi văzut deplina
Înşelăciune bavareză, care
Doar ridicînd un deget, din moarte-şi face-un joc?
Ocara mult mai rea e, cred eu, decît ruina.
Dar sîngele italic ca pălălăi de foc
Se scurge. Neîmblînzită-i mînia lui cea mare!
Ce mare preţ pe altul va să dea
Acela ce pe sine puţin se preţuieşte.
Sînge latin, alungă de la tine
Păgubitoarele poveri străine.
Nu-ţi face ţie idol fără rost
Din nume van şi găunos. Căci dacă
Cea furie din nord ne vicleneşte
Şi pare că ne-a-nfrînt mintea săracă -
Nu e firesc, ci e păcatul nost'!


VI


Nu-i oare-aceasta glia pe care-ntîi călcai?
Nu-i oare-acesta cuibul meu fierbinte
De unde-atît de dulce luai hrană şi lumină?
Nu-i patria aceasta de care mă legai
Cu veşnică credinţă - o, maică prea- blajină,
Care-mi acoperi unul şi celălalt părinte?
Pe Dumnezeu! o, dacă v-ar trezi
Măcar acestea mintea, şi dacă aţi privi
Cu milă jaleaa-adîncă a frîntului popor!
Căci, după Dumnezeu, el îşi aşteaptă
Doar de la voi odihna lui cea dreaptă!
Daţi-i un semn de milă, infim, abia vădit,
Şi, arma luînd, virtutea izbi-va în urgie,
Şi scurt va fi al astei lupte zor,
Căci niciodat' străvechea vrednicie
În sufletul italic n-a murit!


VII


Seniori, priviţi cum vremea zorită e să zboare,
Cum viaţa fuge, zilele ne curmă,
Cînd moartea ni se lasă pe umeri ne-ncetat.
Căci sufletul, de sprijin lipsit, şi despuiat
De orişice podoabă, ajunge pîn' la urmă
Pe drumul îndoielii. Şi trecători printr-aste
Văi triste, daţi deoparte mînii şi urinefaste,
Ce saînt contrare vînturi unei vieţi senine.
Iar vremea de ţi-o cheltui dureri să prijeleşti,
Ţi-o recîştigi prin fapte omeneşti,
Prin binele ce relele ucide.
Cu mîna ta, cu-al inimii avînt,
Fă lucrul bun, să-l laude oricine!
Aşa e bucurie pe pămînt
Şi calea cître ceruri se deschide!


Încheiere


O, cîntece, ascultă îndemnul meu încalte:
Ce simţi adînc tu spune cu multă cuviinţă,
Căci vei ajunge, poate, în sferele înalte.
Dar sufletele - află că sînt de rea credinţă,
Robite-acelui scîrnav şi vechi nărav avan,
Oricăror adevăruri dîrz duşman.
Mergi la noroc. Găsi-vei vreun binevoitor
Din cei puţini, cui binele îi place.
Întreabă-l: Cine oare îmi vine-ntr-ajutor?
Eu merg strigînd doar: Pace, pace, pace!



vezi mai multe poezii de: Francesco Petrarca




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.