Cîntec despre clopot - Friedrich von Schiller

Hai!putem porni turnatul;
Zimtii crestaturii-s buni.
Dar, precum ne este datul,
Mai întîi vin rugaciuni!
Dopu-i scos din loc?
Fie cu noroc!
Fumegînd, tîsneste-afara
Bronzu-nvaluit în para.

E focul binefacator,
De-l stapînesti ti-e ajutor:
Caci tot ce-n truda-nfaptuiesti,
E darul fortei lui ceresti;
Dar vai! cînd fortele ceresti
Se smulg, se slobozesc din clesti,
Cînd fiul liber al naturii
Darîma stavilelor murii!
Vai, cînd prapadelnic vine
Si cînd creste nencetat!
Strazi întregi de lume pline
Mistuie în lung si-n lat,
Caci stihiile-s haine
Cu ce omul a durat.
Dintre nouri
Ploaia cade
Si da roade;
Tot din nori cade zalud
Trasnet crud.
E alarma!
Cum se-nmoaie
Ceru-n sînge!
Nu-i a zorilor vapaie!
Cum se strînge
Lumea-n strada,
Toti gramada!
Cresc coloane-nvolburate,
Focul peste strazi se-abate
Si ca vîntul le strabate;
Ca din haul de cuptoare
E-a vazduhului dogoare,
Geamuri sparte, grinzi trosnesc,
Prunci si mame ratacesc,
Zbiara vite,
Naucite,
Printre ziduri prabusite,
Fuge omul de urgie,
Noaptea-i toata o faclie.
Lant, din mîna-n mîna, iute.
Pe-ntrecute,
Trec galetile;pîraie,
Curg pe-acoperis suvoaie,
Vîntul mîna-o vîlvataie
Si, urlînd, îi face drum
Sa prefaca totu-n scrum:
Rodu-uscat îl arde-n para,
Stîlpii-n flacari îi doboara
Si, de parca-ar vrea sa duca
Toata vlaga tarinei,
Smulge totu-n goana ei,
Zboara-n cer ca o naluca-n
Mesfîrsit!
Uluit,
Omul, de puteri lipsit,
Vede roada-agonisirii
Toata-n ghiarele pieirii.

Pustiit
E pamîntul,
Un bîrlog ce-l bate vîntul.
În orbitele ferestrei
E doar groaza.
Numai norii trec sa vaza
Ce e jos.
Si apoi,
Înspre glie
- acum pustie,
Cata omul înapoi -
Si, vioi,
El ia toiag de pribegie.
Oricît pîrjolul i-a rapit,
Îi este inima-mpacata:
Îsi numara cei dragi - si iata!
Nici unu-n flacari n-a pierit.

Primitoare este huma
Si tiparu- i împlinit.
Vom vedea noi oare-acuma
Lucrul nostru rasplatit?
Oare ce-am turnat
Nu s-a revarsat?
Oare, tot tragînd nadejde,
Nu ne paste vreo primejde?

Noi gliei dragi îi dam sa creasca
Ce mîna noastra-a plasmuit;
Samînta vreun plugar trudit
Îi da, sperînd sa încolteasca,
De cerul sfînt blagoslovit.
Ci noi pastram, jelind, sub glie
Seminte scumpe. Si-ntr-o zi,
Nadajduim ca din sicrie
Un blînd destin le va-nflori.

Suna un clopot
Dangat rar,
Cîntec sumbru,
Funerar,
Si-nsoteste cîntul lui de jale
Un drumet pe ultima lui cale.

Vai, sotia e, iubita,
Vai, e mama credincioasa:
Umbra neagra-a smuls pe soata
Din a sotului ei brata,
Din al pruncilor camin;
I-a nascut pe toti în chin,
I-a hranit la sîn pe rînd -
I-a privit, voios, crescînd, -
Firul gingas rupt e-acuma:
Dusa-i pe meleag strain,
În a umbrei tara muma
Cu surîsul ei blajin!
Dusa-i mama grijulie,
O straina vine-n loc;
Fara dragoste, pustie,
Vatra-i stinsa, fara foc.

Clopotul, pîn-se raceste,
Fiecare, dupa plac,
Zburda, cînta, ciripeste,
Ca o pasare-n copac.
Cînd apare-o stea,
Munca-n loc sa stea.
De vecernie cînd bate,
Mesterul doar se mai zbate.



Sprinten, se îndreapta-n graba
Prin salbtec crîng drumetul
Spre iubita lui cocioab.
Oile se-ntorc la stîna
Behaind,
Si cirezile cornute
Vin mugind,
Înspre staule zorind.
Si, greoi,
Intra carul
Plin de grîne;
Snopi se-aduna
Si belsugul le-ncununa
Cu-ale sarbatorii flori.
Iar, pe loc,
Toti seceratorii tineri
Fug la joc.
Si tacerea
S-a lasat pe tîrg si uliti.
Ti sub dulcea raza-a lampii
Se aduna cei ai casei.
Iar orasul
Huruind îsi trage poarta,
Si în negru se-nvesmînta
Tot pamîntul.
Însa noaptea înspaimînta
Doar pe cel nelegiuit.
Cetateanul cel cinstit
Nu se teme. Reaua piaza
Nu-l trezeste, nu-l framînta:
Ochiul legii sta de paza.

Sfînta rînduiala, buna,
Cei de-o seama îi aduna,
Sa traiasca-n voiosie.
Ea cetatile ridica,
Pe salbatec din pustie
Înspre ceilalti îl îmbie;
Intra-n omenesti bordeie
Blînde datini sa le deie,
Legamînt sa le inspire,
Patriei sa dea iubire.

Mii de mîini, sîrguincioase,
Toate-si dau voioase ghies;
Noi puteri în munci manoase
Zilnic la iveala ies.
Libertatea ocroteste
Pe stradalnicul breslas,
Si-l înfrunta pe trufas.
Munca pentru noi e lege,
Si ne face fericiti.
Rangul de-l cinstiti în rege -
În noi munca s-o cinstiti.

Pace, dulce
Armonie,
Stati de veghe
Peste-acest întins oras!
Foe ca nicicînd razboiul
Cu-ale lui barbare hoarde
Sa se-abata
Peste-aceste line vai.
Peste cerul,
Altadata pe-serate
Rosiatec,
Sa nu vina-nsîngerate
Vîlvatai de foc salbatec,
Tîrguri nimicind si sate.

Forma spargewti-o pe data.
Scopul si l-a-ndeplinit.
Ochi si suflet se desfata
Cînd vad lucrul izbutit.
C-un ciocan, piezis,
Dati în învelis!
Clopotul cînd viata prinde,
Forma-n tandari se desprinde.

Doar mesterul, cu mîini dibace,
Va sparge forma la soroc;
Dar, vai, cînd singur se desface
Si curge bronzu-n val de foc!
Cu tunet mînios razbate
Prin cioburile lutului
Si, ca din hau de iad, abate
Tot ce-ntîlneste-n calea lui.
Cînd forte oarbe-si ies din fire,
Nu-i chip de înjghebat zidire;
De-si face singur drum poporul,
Nu poate sa-nfloreasca sporul.

Caci vai! cînd iasca în cetate
Se strînge si ia foc cîndva!
Poporul sfarama lacate
Si drepturi singur el îsi ia.
Smucesc de-a clopotului funii
Cei rasculati. Si pîna-n zari,
Razbate-n locu- mpacaciunii
Îndemnul cruntei rasturnari.

Egalitate! Libertate!
Cel pasnic cere ajutor.
Se umplu strazi si piete toate
De bande de omorîtori.
Femeia-i cruda în zavera,
De toate-si bate joc avan,
'si-nfige coltii de pantera
În inimi calde de dusman.
Si tot ce-i sfînt l-înghite haul,
Domneste duhul cel pagîn,
În locul celui bun e raul,
Pacatu-i peste tot stapîn.

Primejdios e leul groaznic,
Mai cruzi sant coltii tigrului;
Dar dintre toti, cel mai napraznic
E omu-n ratacirea lui.
Vai celor care-n mîini stîngace
Dau torta orbului. Nicicum
Nu-i da lumina, dar preface
Orase, tari întregi în scrum.

Bucuria-n suflet creste:
Ca un aurit pocal
Din gaoace se iveste
Miezul luciu de metal.
În al sau caus,
Soare jucaus
A ivit cununi de laur
Pentru încercatul faur.

Jucati! Jucati
În jurul clopotului hora!
Sa-l tîrnositi sosit-a ora.
Concordia sa-l botezati!
Sa sune pentru-ntreaga omenire
Îndemnul cald la dragoste si-unire.

Caci mesterul cînd l-a turnat
Menirea-aceasta el i-a dat:
Sus, peste viata pamînteasca,
Îmbratisat de-albastrul cer,
Pe lînga tunet sa pluteasca,
În lumi de stele, granicer.
Si glasul lui de sus sa vina,
Precum al stelelor ocean -
Slavind creatia divina,
Purtînd încununatul an.
Vesteasca doar ce-i vesnic mare
Metalul glasului sonor
Si, ceas de ceas, a lui vibrare
Sa-ajunga vremea-n falnic zbor.
Prin limba-i soarta glasuiasca;
Nepasator la nenoroc,
Cu dangatu-i sa însoteasca
Al vietii nestatornic joc.
Se pierd si sunete-n tacere
Si astfel ele ne-amintesc
Ca sunetul ca totul piere,
Ca-i trecator ce-i pamîntesc.

Trageti clopotul afara,
Ridicati-l din ungher
În a sunetului tara,
Sa se nalte spre eter!
Trageti cu avînt!
Se ridca-n vînt!
Fie crainic de vesti bune!
Pace dangatu-i sa sune!

Traducere în limba română de I.Cassian-Mătăsaru,ediţia 1958



vezi mai multe poezii de: Friedrich von Schiller




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.