Băiatului Elis - Georg Trakl

Elis, când mierla cheamǎ în neagra pǎdure,
Sǎ ştii cǎ e sfârşitul tǎu.
Buzele tale sorb rǎcoarea albastrǎ a izvorului de munte.

Lasǎ, dacǎ fruntea ta potolit sângereazǎ
Strǎvechi legende
Şi tâlcul tainic al zborului de pasǎre.

Dar tu strǎbaţi cu pas vǎtuit
Noaptea ce-atârnǎ plinǎ de ciorchini purpurii
Şi braţele ţi le mişti mai frumos în albǎstrime.

Sunǎ rǎsura
Unde-s ochii tǎi de lunǎ.
O, Elis, ce mult e de când ai murit !
Ţi-e trupul o zambilǎ
În care un schivnic îşi înmoaie degetele de cearǎ.
Tǎcerea noastrǎ-i un hǎu negru

Din cre iese uneori o vietate blajinǎ
Ce pleoapele grele şi le coboarǎ uşor.
Picurǎ pe tâmplele tale o rouǎ neagrǎ –
Ultimul aur al stelelor prǎbuşite.


traducere de Petre Stoica


Adăugat de: Gerra Orivera



vezi mai multe poezii de: Georg Trakl




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.