Mireasa mea din vreme de amurg,
Cât de frumoasă poţi a te ivi,
Incât prin matca nopţii nu mai curg
Nici clipele cuminţi spre altă zi…
Şi se opresc mirate-n preajma ta
Înmărmurind, apoi, cu tot cu cer,
Când mă-ngrozesc la gandul c-aş uita,
De mult prea bine, ţie să te cer.
Pe unde vei fi fost când nu ştiam
Decât să pierd bucăţi din trupul meu
Şi prea-n bătaia vântului trăiam,
Înfrigurat de-ndrăgostit, mereu.
Mi-e tot mai greu să născocesc poveşti
Şi să mă vindec, astfel, de-ndoieli,
Descoperind cât de reală eşti
Sub groasele tăcerii tencuieli.
vezi mai multe poezii de: George Ţărnea