Incercare de a spune tot adevarul - Bogdan Ghiu
Poezie adăugată de: ioana

    joi, 22 ianuarie 2015

Sa coboram, sa ne oprim in cuvinte.
Sa tacem spunand cuvinte, oferind cuvinte cui cuvinte asteapta.
Zburam, da, si cadeam - acelasi lucru, depinde numai cum rasucesti pagina, cum ti-ai facut lumea -, si ne-am oprit in cuvinte, ne-am poticnit, am coborat sa ne atingem umbra, singurul nostru copil, pe care-l purtam atarnat, singura noastra samanta fara radacini.
Umbra noastra rascolea harta si am coborat sa facem umbra mai mica, s- facem sa scada, sa puna punct zborului nostru, sa ingropam umbra sub talpi, pagina cu o singura litera intre noi si pamant.
Mergeam, da, paseam, adaugam cuvinte asteptate - in ce directie?
Adaugam cuvinte?!
Masuram pamantul in lung si in lat cu un singur picior-etalon, cu o singura litera.
Am vrut sa ingropam umbra in brazda, ca pe singura noastra samanta, si a
trebuit sa coboram cu ea, s-o tintuim sub picioare.
Acum am ingropat umbra. incerc sa
va spun cateva cuvinte dintr-o litera, si litera ma ineaca, tac spunandu-va cuvinte.
Mi-am lasat caderea neterminata.

Ce cuvinte aveai sub picioare - nimerise umbra ta peste ele - si ai vrut sa le spui, ai coborat sa le spui?
Acestea sa fie cuvintele?
Le spui tintei de care te-apropii spunandu-le cu fiecare pas.
Acestea sa fie cuvintele?
Pe acestea le-ai vazut tu?
Sau ai vazut pur si simplu cuvintele, acolo, si ai vrut sa le spui, si tu?
Spune-le, hai.

Cel care a coborat sa spuna cuvintele vazute de sus, pe cand caderea lui mai ocolea pamantul
Nu te teme!
Cuvintele ce te-au atras vor sti sa te scoata din lume, la loc.
Ai rabdare si spune-le, ca si cum nici n-ar fi.
Spune-le.
Lumea lor este pagina, singura terasa, singura suprafata neacoperita, fara acoperire, a lumii.
Nu-ti fie frica.
Cuvintele-balustrada sunt roase, caci oamenii numai pe ele le folosesc, numai de ele se tin, adorm cu ele in brate, visandu-le.
Hai, trebuie mai intai sa spui toate cuvintele, tuturor.
Apoi te vei intoarce.
Vei scapa.
Fii cuminte.
Fii intelegator.

Tacerea ta ne spune noua cuvinte frumoase.
Nu trebuie decat sa treaca pe langa noi un timp, urechile noastre ne vor sopti singure frumoasele tale cuvinte.
Pregateste-te.
Vei zbura din nou catre caderea ta.
Tacerea ta ne spune minunate cuvinte.
Etc.

Scria tot mai aplecat, privea cuvintele cum se indeparteaza, duse de mana dreapta, trase de sfoara spre orizont, si la un moment dat a inceput sa porneasca cuvintele de pe fata, a inceput sa scrie primele litere (cele mai mari) pe pometi, pe tample, pe frunte - spre ceafa, impiedicandu-se, afundandu-se in urechi -, parea ca vrea sa indeparteze de la sine un rau pe care deodata nu-l mai putea rabda, sa smulga si sa indeparteze, sa
arunce ceva.
Tot mai repede, tot mai repede; ingropa oare o urma?
Se ferea de cineva?
Ce ora batea pentru el?
Rupea cu
varful din carnea obrajilor, deschidea un drum al carnii, taia o cale de fuga sangelui ce nu intarzie sa apara.
Mana lui parea sa zoreasca pe cineva ajutat sa evadeze.
Fugi, fugi!
Acolo!
Pe acolo!
Etc.
Apasa.
Nu peste mult timp (dar pentru totdeauna) avea un chip nou, deschis, radios.
O fata noua; un inceput de drum.

Descompunerea este un mod de deschidere.

Cand vad clar nu vad nimic.
Privirea mea in gol este singurul reper, singura rasa.

Ce bine se vede totul.
Dar pana acolo, cat gol. 9.
Citeam, in intuneric ultimele lumini.
De jur imprejur, noaptea era o litera in care incercam sa citim cuvinte.
O cetate redusa la santul de aparare.
Limba plescaie peste fata, ne biciuie.
Lipaimprin gand, cu lacrimi in ochi.
Oh. () incercasem degeaba. - (La sfarsit, un semn.) -
Mai bine +.
Nu, mai bine nu.
Cum vrei.
Fie si nu.

Si acum ca ai spus, unde ai ajuns?
Cum e de partea cealalta a cuvintelor, cand te uiti inapoi si vezi acesti doi copii ai tuturor facuti si de tine?
Facuti, acum, pentru noi, de tine
Ai vorbit.
Ai sarit peste cuvinte spunandu-le.
Uita-te inapoi, ai lasat cuvintele in urma.
Cuvinte tacute, sumbre, neospitaliere.
Bine ca le-ai depasit, ca ai trecut mai departe!
Dar de-acum va trebui sa inaintezi, atent, cu spatele, sa le pazesti.
Sa taci cu spatele la viitor.
Tacerea comuna,
reunita, a cuvintelor poate ataca oricand tacerea ta.
Poti fi atacat in orice moment de
cuvinte spuse. Acum le-ai spus
Si?
Te-am obligat sa taci cu fata spre noi.
Ai tacut cu cuvintele noastre.
Ne-ai vorbit noua.
indeparteaza-te, acum, du-te, vezi-ti de drum, de treaba, poti sa pleci.
Adio.
Ha-ha.
Adio.

Nu mai e nimic de facut.
Ai vorbit cu cuvintele noastre.
Te-am facut sa taci cu cuvintele noastre.
Cuvintele-l ale noastre, intelegi?
Ale noastre.
A ta e numai tacerea.
Umilita, acum, injosita.
Tacerea ta vorbit.
Nu avea cum sa nu vorbeasca.
Nu
aveai cum sa te feresti de cuvintele noastre.
Ale noastre, numai ale noastre. intelegi.
Acum ai vorbit.
Adio. invata-ti copiii sa taca.
Adio.
Cheama-ti prietenii si povesteste.
Spune-le ce-ai facut.
Spune-le tot.
Cu cuvintele noastre, tot cu ele.
Fa-i sa-nteleaga.
Adio.
Salut.
Pa pa.

Tacerea e aerul meu.
Organele mele vitale sunt organe de tacere.
Sangele e
Styxul pe care l-am facut sa treaca pe sub mine, prin mine, un film despre lume.
Moartea, crima pusa sa lucreze pentru aceasta viata, ca oricare alta.
Crima continua, o oglinda ascunsa de lume, reflectand netematoare intamplarea continua a lumii, crima din ea.
Crima lumii lucreaza pentru mine (un film accelerat).
Cum sa nu tac?
Ce sa (mai) spun?

incerc sa ma misc, sa ma deplasez, dar cuvintele mai rau ma fixeaza.
Tacerea mai pastreaza sansa ca macar ceva, altceva, sa se petreaca in mine in locul meu.
Cuvintele umplu definitiv golul.
Un gol umplut este un gol cu desavarsire ratat, un drum pierdut.
Cuvintele iti dau, doar, iluzia miscarii, a deplasarii.
Cuvintele, in realitate, te pietrifica.
Taci si privesti.

Linistea e data.
Tacerea e a mea.
O fac eu.

E greu de spus ce (mai) am de spus.
Pe genunchi tin palmele ca mangaierea veche a lunii.
Scriu: mentin un contact.
Aerul mai adera la pietre.
Literaturizez o tacere.
Literatura e tacere.
Literaturizez literatura.
A sta cu palmele sau macar cu coatele pe genunchi e cel putin indecent cand de fapt stam in genunchi.
Eu acum stau in genunchi si nu stiu. incepe sa mi se para ireal ca (mai) scriu.
De fapt nici nu scriu.
Nici nu scriem.
Nu se poate scrie cand stai - de fapt - in genunchi.
Se poate merge in genunchi?
Ne-am lasat in genunchi, si pleoapele, la fel, s-au lasat.
S-a lasat noaptea.
Si visam ca vorbim, ca mergem, ca scriem.
Cadem ca pleoapele in genunchi.
Cu genunchii, azi, batatorim urmele clare de talpi de pe drum.
Netezim pamantul.
Facem drumul drept, lin, lunecos.
Calcam - dar nu in picioare -calcam totul in genunchii diformi, fara amprente, fara semnalmente, genunchii anonimi, impersonali.
Genunchiul nu are chip.
Nu spune nimic.
Calcam totul in genunchi.
Tarandu-ne ascundem ca ne taram.
Netezim. in urma noastra - nici o urma.
A merge e cuvant.
Noi tacem, nu mergem.
Tacem retoric, tipat!
Cui adresam tacerea noastra?
Adorm in genunchi, visand ca scriu, inchipuindu-mi ca scriu.
Cat mi-ar placea sa scriu!
Limba romana are multi triftongi.
Prin ei sa rasufli!
Una cuvantul cu pagina.
Calcate in genunchi cand (mai) scriu.
Tinute aici cu genunchii.
Cu vorbele unui prieten (un mod final de a tacea vorbind), "va par monstruos fiindca-s cel mai util: tin in mana balanta cu talgere din creiere de copil" (Ion
Stratan).



vezi mai multe poezii de: ioana




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.