Naufragiată undeva şi împotmolită
aici, pe-un balansoar cenuşiu-albastru
şi după ce m-am deprins oarecum
deosebirilor de presiune
stau şi privesc la
ceea ce-n revărsatul zorilor
căzu în năvod: solìi
dintr-un mai aspru tărâm.
Mă legănam în ziua cenuşiu-albastră
pe când sub mine
vietăţile celor mai adânci genuni
ale oceanului înoată
departe sub însăşi amintirea
soarelui şi lunii aducătoare de maree:
unele dintr-însele plăpânde, altele
rele cu àcele toate-mplătoşate
în pielea aceea blindată al cărui nume
e-un grai; camuflaj
de reci lumini, semnale minunate,
care-nşeală prada ori fulgeră
reţele de-nştiinţări
transmise prin măruntaiele-adânci
ale mării doar de la unul la altul.
Câştigat-am ochi şi plămâni, sau libertatea
să osebesc dimineaţa de noapte
să respir.
Pierdut-am
o electrică-nţelepciune
prin subţiraticul aer hoinar?
Spălate pe mal cuvintele zac
terminate, sfâşiate de călătoria
în sus către suprafaţa
cenuşiu-albastră, schimbătoare:
înţelesurile odinioară vii
şi fosforescente
se şterg şi pier acum
în mâinile mele
Încerc dar nu pot dezluşi.
Traducere de Ion Caraion
vezi mai multe poezii de: Margaret Atwood