259 - Michelangelo

Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei
speranţa, nu în van fiind râvnirea,
căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea,
de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei,
de ce mi-aş pune-n altceva iubirea,
când Tu ţii sufletul divin, ce firea
mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

Speranţa-i vană în acea făptură
ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranţa-i dulce în fiinţa pură
necoborând cu trupul, schimbătorul,
ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

Traducere de C. D. Zeletin



vezi mai multe poezii de: Michelangelo




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.