Eu te-am primit în trupu-mi, cu alai,
Măi timpule, fălos că-mbătrânesc,
Știind că-mi dai și mai uitând că-mi iai
Din mândrul meu tezaur pământesc.
Dar azi când ești în mine, parcă ai
Dinți mult mai mari care cumplit rânjesc.
Începi să iai, nimica nu mai dai
Și-n pântec arme parcă-ți zăngănesc.
Am introdus eu singur în cetate,
Fără să știu ori cu știință, poate,
Cu oastea morții-n el, Calul Troian?
Așa o fi. Dar, timpule, tu, frate,
Să știi că fără milă ne vom bate-
Voi bate-n bătrânețea-mi ca-n dușman!
vezi mai multe poezii de: Mihai Beniuc