Amalia - Mihai Eminescu
Adăugat de: ALapis

Amorul lui cel dintâi fusese foarte senzual. Pierdut pân’ atunci într-un platonism deşert şi cufundat cu capul în curiozităţi romantice şi subtilităţi filosofice, se-ntâmplă să ia o odăiţă la o femeie măritată care avea o fetiţă de 12 ani şi un bărbat ce toată ziua nu era acasă. Amalia o chema pe femeie. Era naltă, plină la făptură, cu părul blond şi ochii mari verzi. Cuminte nu era tocmai, dar nasul avea ceva moquese şi era nespus de graţios, asemenea gura. El, având bani, făcea cu dânsa excursiuni în păduri şi pe la birturi de vară împrejurul oraşului universitar, împreună cu fata, care era mare piedecă, încât nu puteau vorbi decât cu ochii. Într-o sară, pe când rătăceau în pădure, el îi spuse c-ar fi având o taină a-i spune, pe care ea o ştia altfel de mult. Apoi se suiră în trăsură — ei în fund, fata pe banca dinainte.
Înnoptase bine. El puse braţul împrejurul taliei ei şi o strânse tare, ea nu zise nimic. Venind acasă, fata plânse puţin în altă odaie şi ea căuta chibrituri s-aprindă lumânarea. În întuneric el o cuprinse şi o sărută pe gură. Când s-aprinse lumina amândoi aveau un aer foarte fericit. Dar ea urma iară sa plece la ţară, şi el se topea din picioare, căci bogăţiile ei trupeşti erau într-adevăr admirabile. Având cunoştinţa acestor bogăţii ea purta o rochie neagră de tul subţire, care lăsa să se-ntrevadă nişte sâni de albeţea marmurii, plini şi rotunzi, şi braţele rotunzi şi pline se vedeau pân’ subsuori. În sfârşit într-o zi, înainte de-a pleca, el o ''zăvorî'' într-o odăiţă, o ridică în braţe, o aşeză pe o măsuţă naltă de noapte, ...şi se-ntâmplă păcatul de două ori.

Ea plecă a doua zi la ţară cu fetiţă cu tot şi el îi scrise.

Peste patrusprezece zile veni-napoi şi începu o viaţa vinovată.

Noaptea fetiţa dormea la părinţi atunci ea intra numa-n cămaşă în odaia lui şi sau pe jos, sau e-a-npicioarele el se-mbăta de frumuseţile ei. A-i cuprinde şalele, a ţine mâna la acele rotunzimi perfecte
şi pline era deja o fericire nemaipomenită, nouă încă, apoi ea mai era ruşinoasă, încât actul amorului o făcea sa tremure, să ţipe, să leşine, ceea ce-i adăuga şi mai mult fericirea.



vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.