Călin Nebunul [IV] - Mihai Eminescu
Adăugat de: th3mirr0r

Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari,
Pintre trestii auroase ce se legăn solitari,
Vede fata cea cu ochii cuvioşi ca în biseric’
Faţa-i albă ca zăpada într-un păr de întuneric.
Ea în haina ei cea verde se înmlădie bogată,
Cu flori albe-mpodobită, cu diamante presărată.
— Bună vreme, fată mândră de-mpărat! — Mulţam, Căline,
Mult îţi merge vestea-n lume, multe-am auzit de tine
Şi prea rău de tine-mi pare c-ai venit să mori aice,
Căci de vine zmăul numai rău ţi-a merge, măi voinice !
— Toţi se laudă cu mâncarea. Spune-mi, fată, cât mănâncă
Zmeul tău, să văd pe-acesta de îl pot învinge încă.
— Doisprezece boi, antale, tot pe-atâtea, iară pâne,
Douăsprezece cuptoare abia îi ajung să cine.
— C-un antal de vin mai tare decât mine, zice cesta,
Dar va da Dumnezeu sfântul să mă scap şi de acesta.
Vine zmeul, vine iute, mişcând codrii cei de aur,
Cu cap mare ca cuptorul şi cu aripi de balaur.
— Hei, Căline, rău de tine! strigă el şi se aruncă
Pe voinicul care-l prinde, învârtindu-l jos în luncă.
Se luptară rău şi zmeul cît de cât să nu se deie.
— Hei, nevastă, zice dânsul, dă-mi să beau şi dă-i să beie.
După ce mai odihniră, zise zmeul: — Măi Căline,
Nu s-alege-ntre noi lupta, ci-ostenim aşa, vezi bine,
Da’ m-oi face-o pară roşă şi te-i face-o pară verde
Ş-om lupta pân’ din noi unul se va stinge şi s-a pierde.
Pară roşă este zmeul, pară verde e Călin
Şi în galbenu-ntuneric ei se luptă cu venin.
Se-nfăşoară, se desfăşur, mestecând a lor văpaie,
Fulgerând umbra din codri în a flacărei bătaie,
Joacă-n juru-le dumbrava când în umbră purpurie,
Când încremeneşte parcă într-o brum-adînc-verzie,
Când în dungi înflăcărate, bolţi, cărări în jur se casc
Sub lumini de curcubeie repezi ce se sting cum nasc,
Fâlfâiesc ca două candeli, obosiţi se-nvârt, se-ncaier
Şi aproape-aproape stinse s-urmăresc jucând pin aer,
Scoţând limbe ascuţite ca să-nghimpe pe cealaltă;
Ei jucau prin crengi înalte, pintre trestie, pe baltă,
Balta tremură adâncă, somnoros şi lin sclipeşte,
Azvârlind, întunecată câte-o muscă, câte-un peşte
Către flamele-ostenite... Peste ei deodată zboară
Ca o pată de cerneală-n noaptea aurită-o cioară.
Zice zmeul: — Moaie, cioară, aripa-ţi în apă, stinge
Flacăra cea verde, care nu-s în stare a o-nvinge.
— Împărate pre nălţate, moaie-ţi aripa în apă,
Zice-atunci Călin, şi stinge flacăra roşă — mă scapă.
Iară cioara, cumu-i cioară, cum aude că o urcă,
Nici una, nici două, iute se coboară, nu se-ncurcă
Şi lăsând din bot să-i cadă două picături de apă,
Potoleşte para roşă, ce tresare, fuge, crapă,
Şi cu botul o ciupeşte, curge sânge ca fier roş,
Încât lacul cel albastru e-ncruşit ca vinul roş.
Zmeul a murit... Se face om Călin şi se îndreaptă
Cu trei fete-mpărătese unde fraţii îl aşteaptă.
Pe-ntinsori de codri negri un senin se desfăşoară,
Ce-a lui stele mari şi albe peste ele le presară.
Şi la margine de codru ei aprind o focărie
Într-o groapă cu cenuşă... de juca trandafirie
Colibioara cea de trestii cu uşiţa-i rezimată,
Împletită din răchită, cu curmei de tei legată.
La o ploscă de vin negru stând de vorbă bucuroşi,
Parcă-i zugrăveşte focul cu răsfrângerile-i roşi.
De asupra ceru-i negru, pe-ntinsori de catifea
Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea
Şi aşa senin e focul, cât le numeri păru-n barbă,
Bătătura cea din ţoale, pe cărări fire de iarbă,
Şi ca merele de roşii stau fetiţele-n văpaie,
Două-s oacheşe ca sară, mijlocia e bălaie,
Iar Călin, lungit pe burtă şi cu mânile pe coate,
Cam cu chef le povesteşte întâmplările lui toate
Şi la capăt se chiteşte: — Măi fărtaţi, socot aşa:
Fata mare şi cea mică le luaţi de v-or place,
Dară pe cea mijlocie — mi-o căzut dragă de foc
Şi nici ea nu zice baiu, bat-o hâtrul de noroc.
Pe încet se stinge focul şi s-acopere cu spuză...
El de mânică o trage... şi unind buza pe buză
Ei şoptesc... ş-ar spune multe şi nu ştiu de und’ să-nceapă
Căci pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă;
El o simte-n a lui braţe tânără, rotundă, tare
Şi ea tremură ca varga de oţel de-a lui strânsoare.
Îşi ascunde faţa roşă de iubire şi sfială,
Ochii-n lacrimi îi ascunde-n părul moale de peteală...
Şi adorm. Somn greu îi varsă plumb în vinele-ostenite.
Fraţii lui când văd cât doarme, ei se pun pe şopotite
Şi mărunt se sfătuiră ca picioarele să-i taie,
Să se laude c-omorâră ei pe zmeii în bătaie.
L-ar fi omorât, dar cesta, năzdrăvan fiind, nu pot.
Ei făcură cum gândiră şi-l lăsară-aşa schilod.
La pornit pe fete scoală... Iar Călin de multă trudă
Nu simţi nici o durere, numa-n somnu-i greu asudă;
Chiar picioarele în traistă i le iau, cu ei le-au dus,
Căci găsindu-le, cum fuse năzdrăvan, şi le-ar fi pus
Iar la loc... în zori de ziuă, el a doua zi trezit,
Vede cum îl schilodise, — ce să facă amărât?
Vo trei zile dupolaltă se mai târâie în brânci
Prin tufanii din pădure şi pin colţii cei de stânci,
Pân-ajunge ca să vadă un palat în văi de rai
Cât ca să te uiţi la dânsul — de frumos — nu te-ndurai
Şi aude-un glas cu jele, chiar o grădină de glas,
Care inima i-o rupe de-aşa dor ş-aşa năcas.
Şi cum în palat el intră, pe voinicul vede pare
Care mânile-şi rupsese într-a zmeilor prinsoare.
— Bună vreme, măi voinice! — Mulţămim frumos, Căline,
Ce-ai păţit tu de picioare, ce rău dete peste tine?
Şi Călin începe-a-i spune cât păţise pân-acuma.
— Hai, ne-om prinde fraţi de cruce. — Hai, ne-om prinde, spune-mi numa,
A cui eşti şi cum te cheamă?— Eu fecioru-s de-mpărat,
Codrii de-aur fur-ai noştri pin’ ce zmeii i-au luat.
De când i-ai ucis, Căline, iar ai noştri sunt. Cu chin
Singurel îmi mai duc traiul ici în codri, măi Călin.
Amândoi însă în lume, tu schilod, eu fără mâne,
Ici pin noaptea dumbravană şi pin văi am duce-o bine.
Pin pădurile-uriaşe, pin grădini şi pin palat
Se primbla Călin pe gâtul feciorului de-mpărat.
Unu-n mâni, altu-n picioare, uriaşi fiind, de boi
Au putere, pe atâta cât le trebuie la doi.
Şi trecând aşa-n pădure, ei aud foşnind în frunze, —
Trece-o umbră fugitoare ce ţuşnea să se ascunză.
Călin mâna şi-o întinde şi pe sus când mi-o ridică,
Muma zmeilor pletoasă se zbătea răcnind de frică.
— Fă-mi picioare, babă hâtră, şi lui mâni, or te omori
— De un stânjin mai la vale e, bădica, un izvor:
Vâră-te în el cu totul şi-i ieşi întreg. — Ei stăi,
De-i aşa — Călin, mehenghiul — bagă-mi-te tu întăi.
— Ba eu baiu, că nu-mi trebui. Vârâţi-vă dumneavoastră.
Călin rupe-o creangă verde şi o bagă-n ap-albastră
Şi uscat-o scoate iară. — I! cum ţi-oi da pumni, tu babă,
Ai vrut să ne-usuci, şirato, spune dreptul mai degrabă.
— Să vedeţi, voinici, la vale, printre trestia înaltă.
Apa vie tot sclipeşte, se roteşte colo-n baltă.
Ei ajung la apa-n farmec, şi băgând o creang-uscată.
El o scoate numa-n muguri şi cu frunze încărcată.
Se băgar-atunci în baltă şi-amândoi ieşiră-ntregi
Şi pe bab-o aruncară în izvorul c-unde reci
Şi cu apă moartă... Dânsa se-nchirceşte, se-năspreşte
Ca un trunchi uscat cu noduri pe izvorul mort pluteşte.
Şi acum se sfătuiră veseli ei şi bucuroşi
Ca fărtatul lui să ieie fata-mpăratului Roş.
Se gătiră omeneşte, cu iţari şi cu cojoc,
Cu chimirul plin de galbeni, încinşi bine la mijloc
Şi pe drumuri părăsite ei se iau şi se pornesc
Şi, trecând pintr-o pădure din ţinutu-mpărătesc,
Din tufari cu crenge grele el s-apucă să adune
în basmaua pistruită ca o mână de alune.
Iată că, ajunşi la poartă, auzir-un vuiet mare,
Chiuiri, halai de nuntă, veselii de masă mare.
Când în poartă—văd o babă de-ale noastre.—Bună sară.
— Mulţămim, voinici din lume. — Ce s-aude-aici afară?
— Ia,-mpăratul... îşi mărita fata... — Cine-o ia, mătuşă?
— De, ţiganul, bucătarul, un cioroi pistrui cu guşă!
Cică, bată-l naiba cioară, a ucis doisprezece zmei.
Zise-atunci Călin pe gânduri: — Ia auzi, mătuşă hăi,
Eu ţi-oi da bănet de silă, galbeni zimţi chiar un căuş
Dacă, cum vei şti, ghiontită, mi-ai pătrunde pintre uşi
Şi la masă dinaintea împăratului vei pune
Ca plocon pentru mireasă astă mână de alune.
Iară baba, cumu-i baba, dă cu ghiotura să treacă,
Mai ghiontită, mai sucită, mai împinsă câte-oleacă,
Intră-n casa unde-i masa, pune-n talger dinainte
Testemelul cu alune, făr-a zice trei cuvinte,
Împăratul pune mâna şi alunele zglobie
Peste faţa cea de masă durăind se împrăştie.
Dar în mijlocul basmalei un inel în loc rămasă —
Un inel care-l pierduse de mult tânăra mireasă.

[partea a IV-a]

Basm versificat,
de ©Mihail Eminovici(Eminescu)



vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.