Viaţa - Mihai Eminescu
Adăugat de: th3mirr0r

Când aud vreodată un rotund egumen,

Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,

Povestind că viaţa e calea durerii

Şi că pocăinţa urmează plăcerii,

Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie

Cum este viaţa, cum cată să fie?.”



Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,

Varsă raze slabe pasurilor mele,

Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,

Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;

Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte

Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte.



Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,

Vezi o fată care pune aţă-n ac;

Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,

Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,

Degetele repezi poartă acul fin:

Ea îşi coase ochii într-un tort de in;

Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,

Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.



La ce oare dânsa s-a născut pe lume,

O sărmană frunză pe oceanu-n spume,

O sărmană umbră, orfană şi slabă,

De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?

Din zori până-n noaptea neagră şi târzie

O vezi printr-o albă perdea străvezie

Cum mereu lucrează… ş-abia pâine goală,

Frig şi insomnie, lacrimi şi boală.

Tot ce-n astă lume mai poate pricepe

E că de-ncetează lucrul… foamea-ncepe.



Negustoru-şi pune pânzele-nainte,

Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte,

El are briliante pe degete groase

Din nopţile celor care pânza-i coase;

Desface ducesei, c-o galantă grabă,

In cusut în lacrimi de o mână slabă:

Pânze moi în care se ţesură zile,

Vederea şi somnul sărmanei copile,

Albe ca zăpada ce cade în fulgi;

Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.



Când îţi trec prin minte acestea, copilă,

Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă:

Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte

Pe nefericita, dulce şi cuminte,

Fără nici un reazem, care nu aşteaptă

Decât moartea care singură e dreaptă…



În această viaţă de mizerii plină

Singura-i amică este o albină,

Rătăcită – ce ştii cum – în strada veche.

Glasul îi pătrunse la a ei ureche,

Deschizând fereastra, să intre o lasă

Între flori să doarmă şi să-i stea în casă.

Se iubiră cele două proletare:

O insectă-umană, una zburătoare.



Fata stând pe gânduri, vesela albină

Cu galanterie de buze-i s-anină,

Ca şi când i-ar zice: „Au nu ştii tu oare

Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?

Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă,

Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă”.



*



Într-o zi, copila moare: se-nţelege,

Moartea numai ştie mâinile să lege.

În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă

Era adâncită, însă tot frumoasă.

I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin

Ce nobil transpare din giulgiul de in!

Fereastra-i deschisă: primăvara plină

Pătrunde printr-însa; dar biata albină

În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,

Încunjură capul şi guriţa moartă;

Ea zboară aproape şi tot mai aproape,

Şi vrea cu amica-i deodată s-o îngroape…



Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen,

Cu foalele-nchise şi obrazul rumen,

Povestind că viaţa e calea durerii

Şi că pocăinţa urmează plăcerii,

Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie

Cum este viaţa, cum cată să fie?”



©Mihail Eminovici(Eminescu)



vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.