Mirajul fericirii
Adăugat de: marin.mihalache

S-a spus pe drept cuvânt că zilele trec în general greu, dar că anii ÅŸi viaÅ£a trec foarte repede. Astfel că iată se apropie din nou sărbătorile ÅŸi milioane de mesaje cu urări de fericire se vor intersecta din nou, după ritual, prin spaÅ£iul real ori cel virtual al mapamondului. An după an alergăm orbeÅŸte după „fata morgana” a viselor noastre realiste ori mai puÅ£in realiste, după iluzia fericirii până ne pomenim aproape de sfârÅŸitul vieÅ£ii dându-ne seama de multe ori prea târziu că de fapt viaÅ£a a trecut pe lângă noi, că mirajul fericirii a fost doar un vis înÅŸelător. Fericirea a fost ÅŸi rămâne o aspiraÅ£ie ÅŸi un ideal legitim al oamenilor din toate timpurile ÅŸi din toate locurile. Åži totuÅŸi niciodată parcă lumea n-a fost atât de obsedată ÅŸi de disperată după fericire. Nu prea contează dacă trecem prin perioade de prosperitate ori de pauperitate, ÅŸtiinÅ£a ÅŸi industria modernă a fericirii de-abia Å£in pasul cu mofturile aristrocratice ÅŸi cu pretenÅ£iile tot mai mari de fericire ale lumii, un ideal uman firesc însă din nefericire tot mai iluzoriu pentru majoritatea oamenilor care îÅŸi caută poate fericirea acolo unde de fapt nu este. Nu este fericire care să dureze, ori fericire perenă, nici în succes, nici în îmbuibare, nici în substanÅ£ele chimice halucinatorii ori paleative. Este surprinzător poate ÅŸi paradoxal dar este demonstrat prin statistici ÅŸi cercetare ÅŸtiinÅ£ifică faptul că pe mai lungă durată câÅŸtigătorii loteriilor din toate locurile nu sunt cu mult mai fericiÅ£i decât cei care n-au câÅŸtigat niciodată nimic ÅŸi nici măcar mai fericiÅ£i decât cei care din nefericire sunt victimele unor accidente catastrofice care le afectează viaÅ£a. După o perioadă de exuberanţă ÅŸi fericire, după ce descoperă rude ÅŸi prieteni de care n-au ÅŸtiut până atunci, câÅŸtigătorii de loterii se întorc la starea lor psihică de dinainte de norocosul eveniment al vieÅ£ii lor.

ÅžtiinÅ£a, evanghelia optimismului facil, a succesului ÅŸi a fericirii durabile ÅŸi universale la care propovăduitorii gândirii pozitive insistă că se poate ajunge ca prin magic este utopică ÅŸi nerealistă pentru majoritatea oamenilor. Cultul optimismului gândirii pozitive deÅŸi eficient pe scurtă durată sfârÅŸeÅŸte totuÅŸi de multe ori prin a ne îndepărta de fapt de gândirea autentică, lucidă, compasionată, realistă. Ceea ce face viaÅ£a ÅŸi mai mizerabilă sunt de multe ori nu atât circumstanÅ£ele de toate nuanÅ£ele prin care trecem, pe care le aruncă viaÅ£a ori pronia cerească în calea noastră, ci gândurile obsesesive că nu am fost, că nu suntem sau nu vom fi fericiÅ£i, eforturile neprecupeÅ£ite, aÅŸteptările nerealiste de a fi cu orice preÅ£ fericiÅ£i. Felul în care gândim, concepÅ£ia noastră de viaţă, credinÅ£a, sunt factori mai importanÅ£i ÅŸi determinativi asupra stării noastre sufleteÅŸti decât circumstanÅ£ele prin care trecem, deÅŸi din nefericire, circumstanÅ£ele sunt de multe ori tragice ÅŸi absurde.

Din moment ce ne punem întrebarea dacă suntem sau nu fericiÅ£i, dacă am fost sau vom fi fericiÅ£i vreodată, pe cât devenim insistenÅ£i introspectiv sau retrospectiv asupra a câtă fericire este sau nu în inima noastră riscăm să se evapore ÅŸi ultimul strop fericire care ar fi existat în noi. Ignorând subiectul fericirii, o astfel de atitudine ne poate face cel puÅ£in fericiÅ£i prin ignoranţă. De asemenea, când facem toate eforturile meditative ÅŸi punem în practică exerciÅ£iile prescrise de guru, de preoÅ£imea laică a religiei „new age” ori de manualele „self-help” ÅŸi încetăm a ne identifica cu propriul „eu”, ori încercând să trăim numai în prezent, realizăm că de fapt nu descoperim astfel adevăratul nostru „eu” sau cine de fapt suntem. Fiindcă este exact această atenÅ£ie obsesivă, concentrare exagerată asupra noastră, a propriului „eu”, ceea ce ne duce la starea de narcisism ÅŸi la egoismul cel mai exagerat ÅŸi în ultimă instanţă la starea sufletească de nemulÅ£umire cu noi înÅŸine, la starea de nefericire.

Compasiunea, mila pentru aproapele, pentru tot ceea ce vieÅ£uieÅŸte, pacea sufletească sacră, iubirea de Dumnezeu sunt atribute ÅŸi dimensiuni spirituale ale existenÅ£ei care transcend starea naturală a omului, interesele atavice ÅŸi egoiste de a fi fericiÅ£i doar noi înÅŸine cu orice preÅ£. Iubind ÅŸi ajutând dezinteresat pe alÅ£ii, altruist, creÅŸtineÅŸte, toate acestea aduc mai multă bucurie ÅŸi fericire pentru cel care dăruieÅŸte decât cel care primeÅŸte, ÅŸi cu atât mai mult decât pentru acela care egoist se îngrijeÅŸte ÅŸi se preocupă doar de propria bunăstare ÅŸi fericire consumându-ÅŸi energia ÅŸi inteligenÅ£a în anxietate, încercând să-ÅŸi ridice ziduri de separare ÅŸi apărare între ceea ce consideră a fi exclusiv al lor ÅŸi restul lumii. Åži nu sunt astfel de eforturi nestăvilite ÅŸi neprecupeÅ£ite de fortificare a hotarelor individualismului feroce al celor care s-au ajuns social, politic ori economic, sursă a atâtor nedreptăţi sociale, a tiraniei politice, a războaielor sângeroase? De asemenea, acel gen de altruism, de filantropie, practicate pe baze de reciprocitate, calculate, orchestrate ÅŸi interesate sunt în ultima instanţă pe cât se poate de fariseice ÅŸi de disimulat egoiste. Paradoxal însă, în realitate nici viaÅ£a celor care reuÅŸesc să se izoleze în castelele siguranÅ£ei financiare ÅŸi ale bunăstării nu este atât de fericită pe cât se pare datorită izolării, singurătăţii, temerii că îÅŸi pot pierde oricând privilegiile dacă nu datorită atacurilor geloziei altora, a competiÅ£iei din afară, atunci sigur din interior de duÅŸmanul implacabil al vieÅ£ii înÅŸiÅŸi, moartea, finalitatea a tot ceea există bun ÅŸi rău în lumea aceasta trecătoare. Deocamdată nu sunt castele, nici fortificaÅ£ii, nici antidot împotriva morÅ£ii, altele decât nădejdea în înviere a celor credincioÅŸi.

SuferinÅ£a ÅŸi moartea sunt plăgile incurabile ale vieÅ£ii. În naufragiul destinului mulÅ£i se pierd prea devreme ÅŸi neconsolaÅ£i, mulÅ£i sau puÅ£ini înfruntă furtuna ÅŸi se salvează cel puÅ£in pentru o vreme. Dar cei care reuÅŸesc să ajungă la mal sunt alÅ£i oameni decât atunci când erau în siguranÅ£a precară a corabiei. Dacă printr-o minune dumnezeiască s-ar lua de la oameni suferinÅ£a am ajunge poate liberi ÅŸi fericiÅ£i o vreme zburând precum fluturii pe câmpie. Dar am rata ÅŸansa tragică ÅŸi divină de a deveni oameni. Demonicul din lume ÅŸi din om, manifestările iraÅ£ionale ale inconÅŸtientului individual ÅŸi colectiv, pe cât de nedorite de nimeni, atunci când devenim conÅŸtienÅ£i de acestea ÅŸi le stăpânim, le canalizăm spre bine, Å£in totuÅŸi trează atenÅ£ia, vigilenÅ£a morală, nevoia de apărare, de vindecare, de credinţă în Dumnezeu. Lăsat în apele sale călduÅ£e, netulburat de nimeni ÅŸi de nimic, omul ar stagna spiritual, ar involua moral ÅŸi ontologic până la starea de vierme fericit pierdut ÅŸi rătăcit în voluptăţile carnale ÅŸi copleÅŸit de gustul dulce dar înÅŸelător al mărului edenic. Dacă nu reuÅŸeÅŸte să-l distrugă, suferinÅ£a îl face pe om curajos, creativ, îi dă un sens existenÅ£ei, acela de a-ÅŸi transcende propriile limite, condiÅ£ia damnată, de a deveni fiinÅ£e transfigurate, împlinite. În afara vieÅ£ii autentice, privite doar prin spectrul filozofic raÅ£ional, suferinÅ£a ÅŸi moartea sunt într-adevăr absurde. În contextul fenomenologic, soteriologic ÅŸi eshatologic însă suferinÅ£a ÅŸi moartea fiind parte din viaţă, din procesul catartic, transformativ al acesteia, suferinÅ£a ÅŸi moartea oricât de odioase ÅŸi repulsive ar fi dau vieÅ£ii un sens, o justificare oricum plauzibilă de teodicee care ne exonereză ontologic ÅŸi metafizic, ne pun în situaÅ£ia de a decide odată pentru totdeauna dacă vom alege calea spre bine ÅŸi promisiunile fericirii perene sau nu.

Fericirea nu este un act voliÅ£ional „per se”. ToÅ£i oamenii ar vrea de fapt să fie fericiÅ£i, dar mulÅ£i nu sunt fericiÅ£i până când nu găsesc un motiv, o raÅ£iune tainică, intimă, sufletească de a fi fericiÅ£i. Prin voinţă însă omul îÅŸi poate schimba atitudinea, modul de viaţă ÅŸi viaÅ£a însăşi. CurenÅ£ii fluxului destinelor prin care înnotăm pe tot timpul vieÅ£ii ne pot fi favorabili ori potrivnici. De aceea omul are nevoie ÅŸi de voinţă, intuiÅ£ie, de înÅ£elepciune, dar ÅŸi de har, de graÅ£ia divină. Fericirea este un act de sinergie, de cooperare între VoinÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi voinÅ£a omului, chiar dacă participarea omului s-ar rezuma la acel „amin” spus în momente de rugăciune tainică lui Dumnezeu. Dacă prin conjunctura situaÅ£iilor nu toÅ£i oamenii pot fi fericiÅ£i, toÅ£i oamenii însă pot fi binecuvântaÅ£i dacă se învrednicesc să facă mai întâi voia lui Dumnezeu. Un om binecuvântat de Dumnezeu este fericit oricâte obstacole i-ar arunca soarta în cale sau orice cruce ar trebui să ducă fiindcă bucuria acestuia, raÅ£iunea sa de a fi este aceea de a face voia lui Dumnezeu. Marile religii ale lumii s-au ocupat ÅŸi se preocupă mai mult de suferinţă ÅŸi de moarte ca fenomene inerente ale existenÅ£ei cu implicaÅ£ii transcedentale, de eliberarea ÅŸi salvarea omului din condiÅ£ia sa damnată de muritor ÅŸi nu atât de fericirea omului în lumea aceasta. Nici filozofiile, inclusiv cele stoice ori epicuriene, deÅŸi vorbesc uneori despre fericire, nu s-au ocupat prea mult totuÅŸi cu tema fericirii ca atare, n-au făcut din fericire scopul ultim al existenÅ£ei ori al căutarilor intelectuale ori spirituale ale omului. Până ÅŸi evoluÅ£ionismul ÅŸi darvinismul cel puÅ£in în faza iniÅ£ială n-au ajuns la concluzia că fericirea ar fi scopul ultim ÅŸi fundamental al vieÅ£ii, al existenÅ£ei ori al evoluÅ£iei, ci lupta omului pentru existenţă, supravieÅ£uirea acestuia ca specie. Când însă darvinismul a devenit ÅŸi social ori politic atunci s-a ridicat implicit ÅŸi întrebarea cine dintre noi este ÅŸi cine are mai înainte dreptul de a fi fericit. Numai că nici urcuÅŸul pe scara importanÅ£ei sociale, nici succesul material ÅŸi profesional, nici toate dezavantajele de a te naÅŸte sărac, ori privilegiul de a te naÅŸte cu o lingură de argint în gură nu prea s-au dovedit a fi factori decisivi ori care să garanteze fericirea unora sau a altora în lumea aceasta.

Dar lumea de astăzi este de-a dreptul obsedată ÅŸi umblă disperată după orice fel de fericire, oricât de iluzorie, de superficială ar fi aceasta. Åži este paradoxal poate faptul că în ciuda tuturor eforturilor demiurgice ale promotorilor ÅŸi făuritorilor civilizaÅ£iei contemporane de a aduce fericirea pe pământ, cu toate promisiunile dar ÅŸi cu toate beneficiile ÅŸi binefacerile prosperităţii materiale la care s-a ajuns în zilele de acum, cu toate avansurile ÅŸi progresul în educaÅ£ia ÅŸtiinÅ£ifică ÅŸi umanistă a maselor ori a elitelor nu se reuÅŸeÅŸte totuÅŸi să se ridice aproape deloc moralul speciei umane, starea psihologică a societăţii de a fi mai fericită. Viitorul luminos al omenirii care ni s-a tot promis este deocamdată tot la stadiul fanteziilor utopice. ConstituÅ£iile naÅ£ionale ori declaraÅ£iile internaÅ£ionale de drepturi oricât de progresite ar fi nu pot garanta nimănui fericirea. Cel mult pot recunoaÅŸte aspiraÅ£ia, dreptul omului de a-ÅŸi cauta propria fericire. Fericirea este sau nu în noi înÅŸine, în atitudinea ÅŸi în credinÅ£a pe care le avem sau nu, în ceea ce suntem ÅŸi ceea ce facem ÅŸi mai puÅ£in în ceea ce avem, ori dacă avem dacă suntem sau nu suntem mulÅ£umiÅ£i ÅŸi mulÅ£umitori lui Dumnezeu pentru aceasta.

Omul nefericit din lumea aceasta este nevoit să se întoarcă multe ori nostalgic la mitica ÅŸi iluzoria fericire a timpurilor imemoriale, fericire care de fapt n-a existat decât în mintea romantică ÅŸi în aspiraÅ£iile utopice ale speciei umane. Au fost ÅŸi sunt perioade de prosperitate ÅŸi bunăstare, de satisfacÅ£ii epicureice efemere, dar nu atât de fericire, de împlinire spirituală. DeÅŸi nerealizate decât parÅ£ial ÅŸi temporar, deÅŸi rămase în mare parte vise utopice, totuÅŸi aspiraÅ£iile de pace sufletească ÅŸi de fericire au existat ÅŸi există ca idei ÅŸi idealuri puternic înrădăcinate în conÅŸtiinÅ£a omenească. Pe baza acestor idei ÅŸi idealuri s-au constituit sisteme politice, religioase, culturale, sociale care deÅŸi n-au dăinuit fiindcă au fost construite pe nisip miÅŸcător ÅŸi nu pe stâncă au Å£inut măcar minÅ£ile ocupate ÅŸi preocupate pentru a nu cădea în mlaÅŸtina deznădejdiei ori a disperării, ori a iniÅ£ia fără permisiune ÅŸi control de mai sus revolte ÅŸi revoluÅ£ii politice. “Panem et circenses” (“pâine ÅŸi circ”) le oferea Roma decadentă plebeilor pentru a-i Å£ine mulÅ£umiÅ£i ÅŸi într-o stare de fericită mediocritate. Åži astăzi la fel aÅŸteptăm nu atât de la Dumnezeu, ci de la puternicii zilei pâine mai albă ÅŸi circ, cât mai mult circ. Åži de atunci în imperiul roman ÅŸi chiar înainte de acel imperiu de referinţă, istoria omenirii a fost ÅŸi rămâne o luptă surdă ÅŸi o aÅŸteptare mereu amânată a celor mulÅ£i pentru fericirile lumii acesteia, fericiri care nu mai vin, ori care vin ÅŸi când vin, vin de obicei pentru prea puÅ£ini, dar ÅŸi pentru aceÅŸtia când vin sunt trecătoare, superficiale ÅŸi în ultimă instanţă tot vanitate a vanităţilor.

Fericirea nu este un scop în sine cât este un rezultat al smereniei ÅŸi supunerii noastre faţă de Dumnezeu, al devotamentului pentru un ideal care depăşeÅŸte, transcende propria noastră condiÅ£ie umană, al unui ideal mai înalt decât noi înÅŸine. Fericirea dacă există ÅŸi durează este în noi, după cum împărăţia lui Dumnezeu este de fapt în noi. Atât Iisus în predica de pe munte cât ÅŸi David în nemuririi săi psalmi îÅŸi încep propovăduirea învăţându-ne că fericirea adevărată este o binecuvântare divină, o bucurie sfântă, inefabilă, care întrece toate înÅ£elesurile ÅŸi planurile omeneÅŸti. Fericirile propovăduite pe munte de Iisus sunt mai degrabă binecuvântări, o răsturnare a criteriilor axiologice, de valoare, ale lumii acesteia, o întoarcere radicală ÅŸi ireversibilă, fără compromis de la aÅŸa zisele fericiri omeneÅŸti trecătoare la binecuvântarea divină, eternă, a cărei sursă este Iisus ÎnsuÅŸi, Logosul întrupat.

În predica de pe munte Mântuitorul promite fericirile în lumea aceasta ÅŸi în cea care va să vină ca pe binecuvântări ÅŸi ca răsplată divină pentru cei care se învrednicesc mai întâi să cultive virtuÅ£ile creÅŸtine ÅŸi să dobândească desăvârÅŸirea morală precum smerenia, "sărăcia cu duhul" ÅŸi bogăţia în învăţătură ÅŸi bunurile vieÅ£ii veÅŸnice ÅŸi ale împărăţiei cereÅŸti. Fericirile promise ÅŸi propovăduite de Mântuitorul înseamnă mângâierea harului divin pentru cei care plâng acum ÅŸi se pocăiesc de păcatele lor ÅŸi se roagă pentru iertarea păcatelor aproapelui; a celor blânzi ÅŸi milostivi; a celor flămânzi ÅŸi însetoÅŸaÅ£i după dreptate; a celor iertători; a celor curaÅ£i cu mintea ÅŸi cu inima; a făcătorilor de pace; a celor prigoniÅ£i pentru dreptate; a martirilor ÅŸi a sfinÅ£ilor, a celor care suferă prigoana ÅŸi moartea din pricina credinÅ£ei lor întru Domnul. Sărbători fericite ÅŸi binecuvântate la toată lumea!