I
Cântată-n dungă zile-ntregi,
pe buze frunza de stejar
evaporează seve reci
şi presimţiri de gust amar.
Cu ochii de pe roci aleg
un semn al dansului – şi cânt
la pândă, şi bolnav m-aplec
sub cerul care-a fost pământ
Eu însumi cânt, dar înrudit
prin umbră cu argila, jur
că umbra care înmiit
îmi poartă paşnicul contur
e-a unui rătăcit pe drum
şi-a unui prins la-ntretăieri
cu îndoiala-n piept: acum
şi pururi sol de nicăieri.
II
Cresc ritmic ţărmuri. Păsări mor
cu timp sub aripi: albe vin
ţipând cu tot cu umbra lor
deasupra holdei de pelin.
Ascult de drum, de cerul cer
sub care pieri deşi nu ştii
şi-n frunză cântecul mi-l spun
de parcă mi l-aş aminti.
Nou cântec spun, dar neştiind
cât sunet pot să mai străbat
prin muchia ei încercuind
un rest fragil de cer filtrat –
de teamă să n-o sfâşii tac
şi-ncerc solarul ei secret
prin care văd cum se desfac
nervuri de arbore-schelet.
III
Ceţuri inutil se pierd,
şerpi în grote vechi se-nchid;
în dihori pătrund incert
seve aspre de oxid.
O, pe buze de mi-ar sta
frunza veştedei păduri.
Soarele-ngheţat în ea
cade mort dintre nervuri.
O, tain al iernii. Plec,
dar mă-ntâmpină pe drum
gresii moi în care dorm
crabi de var şi melci de scrum;
plec, dar gresii moi din mers
la auz le duc – şi-n schimb
din lăuntru, tot mai şters,
frunza cărui anotimp?
vezi mai multe poezii de: Mircea Ciobanu