Lăsați-mă să scriu, noianul de cuvinte,
Ce-n suflet clocotește și-n inima bătând;
Condeiul să-l reverse pe pagini înainte
De-a zorilor ivire, ferestre luminând.
Plâng norii azi iubito cu lacrimi șiroite,
Plâng despărțirea noastră, sunt triști și mohorâți;
Atâtea jurăminte ce au fost înnoite
N-au fost de-ajuns se pare să ne țină uniți.
De-ar fi să mor, nimic nu mi-aș dori
Decât să scriu un ultim vers duios
Care spre tine ar călători,
Dus de un mesager misterios;
Albe versuri scriu poeții siluindu-și muzele,
Le recită cu emfază țuguindu-și buzele –
Vor să compenseze ritmul și măsura șchiopătate,
Ocolite cred, din lene, cu-atâta seninătate!
Poemu’-acesta-i pentru tine ,iubita mea din depărtări!
Tu ai plecat pe căi străine – ne-om întâlni în alte zări.
Când soarta ne va reuni, va fi exact cum îmi doresc,
Tu, muza mea cea călătoare, iar eu poetul pitoresc
Ne înmulțim frenetic, prăpastii se-adâncesc,
Unii rabdă de foame, iar alții huzuresc.
Sutime din mulțime deține bogăția,
Iar restu’-umanității împarte sărăcia.
E lungă țara și e lată, dar furii au prădat-o toată,
Ruine vezi pe unde treci, te-neacă lacrimile seci.
Din codrii mândri de aramă, au mai rămas neluate-n seamă
Fiștoace ici și colo doar, cioate-au rămas pe-orice hotar.
Mor clipele, iubito și noi în rând cu ele,
Murim pentru-a renaște mereu îndrăgostiți;
Cu fiece secundă culegem praf de stele
Pentr-o iubire care, ne face fericiți.
Tărâmul visului din noapte,
În care mă cobor ușor
E populat cu voci și șoapte
Și totul e încântător.
Iubire, te iubesc cum n-am iubit,
Și n-o să mai iubesc vreodată-n viață,
Ești sentimentul ce mă face fericit...
Chiar dacă-atârni ades de-un fir de ață.