În grădina Ghetsimani - Nichita Stănescu
Adăugat de: ALapis

I

Să cauți un cuvânt ce nu există
și să asculți cum timpul devine des.
Un cuvânt
pe care l-ai auzit, și brusc
simți că nu există...

Ca și cum ai sări dintr-un somn,
unde nu se vorbea în litere,
unde nu se vedea în vedenii, și
nu se auzea în strigăte

Stranie petrecere - curgere
a unui fel de firesc
în altfel de firesc
și stăruință a inimii în trupul
unei lumi
care urăște trupul...

II

Legătura suavă, reazem, prezența și gura,
dar mai ales dinte,
dinte al ideilor

O, prietenia cea cu care muști...
Numele ei,
fără de nume, la rându-i,
desparte sinele de sine
făcându-l să-și devină sie însuși
hrana îndestulătoare...

III

De-aș mai fi copil, ah, Doamne,
fiece prieten, dinte de lapte mi-ar fi...
Dar nu mai pot să spun aceasta
când sfoara de matase a timpului
legată de mânerul cel de aur
al porții, mi i-a smuls
pe toți!...

IV

Rupt.
Rupta gingia alinată numai de cuvinte,
neputând să mușc nici măcar
ceafa vorace - a animalului solar.
Apt doar sa sug un lapte acru
din țara unei amintiri diforme.
Si totuși
încăpătânat și sacru,
mă întind peste secundele enorme,
gemând de reci dureri, strigând
creșterea dinților de piatră.

V

Vai, dacă nu mi-ati rupt atunci urechea,
vai,
daca nu mi-ați smuls timpanul
înghesuit de trupul de fiară
al adevărului!

Vine o vârstă
când adevărul
nu mai suporta martori

Stau într-un colț prăvălit
și timpanul
mi-l las zdrențuit de o taină
Vine o vârstă pe care
adevărul o vrea singură.

Smuls din copilaria comunicării
sinelui cu sine,
album enorm al meu, de Moby Dick
se lasă harponat.
Prieteni, voi - carji de noapte
ale Eternului șchiop...

VI

Noi am vorbit împreuna vorbirea
acelor trupuri care nu mai sunt
Ficații ni i-am pus pe masă-n cor, zicând
prezentului că seamana cu fierea
Sprânceana cu sprânceana, rând pe rând
acvile au lansat spre-alaltaierea

Și-am spart cristale-n pumni ce nu erau
ai noștri de acum
și stinse rugurile, le-am fost întrebat
dacă mai au
vocala "u" din fum...

Noi ne-am fost transplantat gândirea
lent și unic, în vorba spusă
deși se-mpotrivea cetirea
de alfabeturi - si apusă
a hieroglifei care știe
mereu o altă-mpărăție

Vazută, vremea nu mai amețește
miscând în trupuri tandrul os
"Este" de acum
e-un altfel "este",
mai lent și mai umbros

Pentru ce nu e, maxilare
mai noi, mai hârbe, -
și alta stirpe e, pentru mișcare
mâini singuratice, mai strâmbe

Din unul și cu unul și cu unul,
rămâne pân' la urma unul,
cel care e mereu de fată,
nspăimantat că are față...

VII

În grădina Ghetsimani
vin la Domnul în genunchi,
pregătit de moarte, Doamne,
visul ți-l mărturisesc

Am venit din nou la tine,
cu mine si cu ai mei
cu din șapte, șase numai
cu din patru, numai trei.

Ah, pierzarea are fii
si nepoți și strănepoți
Numai tu poți ca să fii
pleoapa-nchisă peste toți

Brațul meu cel drept și stânga
bărbia și gura, ochiul
soldul, umerele, tâmpla
farmecul și dedeochiul,
calmul si neliniștea
lanurile, liniștea
pământul și mările
toate sunt pierzările
stelelor - făclii
păsărilor - mii
tandrului lin dingur
celui mai cel singur
facând nunta tristă
cu ce nu există.



vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.