Îndoirea luminii - Nichita Stănescu
Adăugat de: ALapis

I

Încercam să încordez lumina,
asemenea lui Ulise arcul; în sala
de piatră a pețitorilor.

Încercam să-ndoi lumina
ca pe o ramură a care-i singură frunză
era soarele.

Dar lumina, vibrând rece, îmi smulgea
brațele,
și ele-mi creșteau uneori la loc,
alteori, nu.

Încercam să aplec lumina,
s-o frâng pe genunchi, ca pe-o sabie,
dar taișul ei îmi sărea din mâini,
retezându-mi degetele.

O, și-mi cădeau la pământ
răpăind,
ca o desfrânată ploaia de primavară, sau
bateau ca-n tobele prevestitoare de rău.
Si eu stateam în așteptare
și uneori degetele
îmi mai creșteau la loc,
alteori, nu.

Și luam lumina în brațe
ca pe un trunchi de copac,
și-ncercam s-o-nduplec să se lase-ndoită
de mine,
dar ea se clintea doar atât
cât să mă zvârle cu tâmpla în pietre,
și cu picioarele fluturând spre stele,
ca doua tuiuri fioroase, vuind
la un coif rostogolit în luptă.

II

Încercam să-ndoi lumina.
Mă atârnam de ea cu amândouă mainile,
și-n fiecare-nserare,
cădeam cu tâmpla-n pietre, scânteind
de izbitură.

Uleiul negru și greu al viselor de noapte
în loc de sânge-mi tâșnea
din fruntea crestată,
și se-ntindea în jururi ca o pată,
ca un lac în creștere,
întotdeauna cu un singur mal -
osul frunții mele.

Totul devenea departe
ca inima înainte de moarte.

Totul era mai aproape de mine
decât retina ochiului rănită de lumină.

Stam la marginea unui lac negru
cu un singur țărm -
( osul frunții mele )
și priveam prin el cum privești
printr-o lupă.

III

Priveam prin lentila neagră
a visurilor de noapte,
în adâncul pământului,
unde soarele cadea fâlfăitor,
teii cadeau peste umbrele lor,
mâinile-mi cădeau lângă pietrele line,
jumatate beznă, jumatate-n lumină.

Îmi cadeau pleoapele străbătute
de ceruri străvechi, nemaivazute.

( O privire se rupea în afară
și cadea, plutind solitară. )

Lumina cădea în goluri rotunde
despletită-n fiori și în unde,
se lovea de margini și neauzit
sunetul adia înnegrit.

IV

Dar adâncul pământului e plin de morți
și nu e loc, și nu e loc, și nu e loc
pentru-ntrebări.

Scheletele morților ca niște rădăcini
strâng miezul pământului și-l storc, îl storc
de lava, pană-și iese din minți.

Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc
chiar timpul intră-n timp
ca două oglinzi paralele.

Chiar amintirile intră în amintiri,
și chipul meu din copilărie
are zece ochi înghesuiti unul într-altul,
gata s-azvârle-napoi toate imaginile
într-un șuvoi mortal.

Priveam amețit, priveam în miezul pământului
atârnând de fiece vârstă
un trup,
din ce în ce mai neîmplinit,
mai far-de-materie,
ca o ucisă momeală pentru prinderea
anilor.

Aici nu e loc niciodată, nu e loc, nu e loc.

Lentila neagră a visurilor de noapte
nu-mi arată nici o spărtură
în care-aș putea să-mi întind
și să-mi odihnesc vreo întrebare.

E miezul pământului
plin de Casele morților
și nu e loc, și nu e loc, și nu e loc
pentru-ntrebări.

Sunt zece cranii într-un craniu.

Sunt zece femururi într-un femur.

Sunt zece orbite într-o orbită.

Și totul se ramifică-n jos,
neîntreruptă rădăcina de os
care strânge la sine
moartea neagră, lava neagră,
sâmburele, timpul dus.

V

Încercam să încordez lumina
când arcul ei destins deodată
mă azvârli în sus.

Și m-am trezit întai mai lent,
apoi mai iute
și apoi
fulgerator cum numai gândul
se-ncheagă-n constelații de cuvinte -
da, m-am trezit alunecând
pe lungile ei suliți mișcătoare,
cu cozile înfipte veșnic alergând
spre nu știu ce, spre nu știu când.

Și cum eu însumi fulgeram,
desprins de pe pământ ca dintr-un nor,
parcă eram și nu eram
înspre trecut, din viitor,
înspre ce-a fost din ce va fi,
un număr descrescând
cinci,
patru,
trei,
din zece mii, sau poate chiar din mii de mii.

VI

Astfel ajungeam din urmă și treceam
mai departe de spinii luminii,
de vechi imagini rupte din pământ.

Asemeni fierului de plug ce smulge
și azvârle
pe-o muche brazda groasă de pământ,
lumina taie haosul și-l umple
cu chipuri, cu imagini, cu semințe,
pe care-n trecere le-a smuls
din coaja-albastră-a globului
ce l-a arătat în timp și l-a
lăsat în urmă-i, undeva.

Deci mă aflam între imagini
jucând pe spijele luminii,
atât de dese cum pe mare,
la răsărit, nasc lucioli,
ce-alunecă și se-ntretaie dând pe coama
de-a rostogolul asprii sori,
și se subție, se destramă
într-un vartej de reci culori,
cu patimă, dar și cu teama
lucidităti, dar și candori,
amestecându-le de-o seamă.

Râzi, ochiule, despică-ți orizontul
și fii încăpător și fii atent, mereu.

Cascada lumii las-o să irumpă
în peștera flămândă-a sufletului meu.

Și voi picioare, lin călcați pe praguri.
Adolescența iată-mi-o înapoi.

Cobor pe propriile-mi trupuri regăsite
ca pe-o scară
și amintirile au trup, și timpul are-altoi.

Și iată-mi prietenii uitați și-ntâia mea iubire
și anul șapte-al vietii mele regăsit,
și primul da și primul nu
și prima mea uimire
și aerul de-atunci
în vârful unei raze-nțepenit.

VII

Am căzut în propria mea inima
asemenea nisipului in clepsidră.
Am căzut in propria mea inimă de copil
la fel cum se prăbușeste-n iarnă un cal.

Am căzut într-o inimă pe care
atingând-o cu mine însumi
o faceam să existe din ce în ce mai puțin
și mai stins.

Fiecare bătaie a ei ondula tot mai întins
și eu înotam, înotam și fiece lovitură
de braț împingea,
de jur-împrejurul meu, tot mai departe,
tărmurile.

Și înotam, înotam
în mijlocul unei mări a candorii,
a singuratații, a lucirilor de demult.
Înotam, într-un plutitor
și transparent ocean, înotam.

VIII

Ce caut, mă-ntrebam, ce caut
pe luciul vechilor candori
printre aceste vârfuri de lumină clătinând
priveliști moarte, destrămate
în spații de singuratate ?...

E ora mea de-acum, mai vie
decât lumina-n reverie
și simt miracole cu mult mai mari
în clipele venind decât în anii rari
și începutul vieții mele: romburi, linii
călătorind pe vârfurile reci ale luminii...

M-am smuls, deci, din mirajul fraged
rarefiat, ca aerul deasupra stâncii
pe când vederea lumii îmi împodobea
cu încă o sprânceana, ochiul.

IX

Totul pleca de la argintiu în sus.

Frigul, tainele gerului fuseseră abolite.

Adăugam aer aerului, verde - frunzelor,
dragoste - inimilor, cer - ierbii,
dar mai cu seama încă o prezență
prezentului.

Totul se începea din această-mplinire.
Speranța era mai deasă decât lumina.

Ceea ce învingea devenea real
ca o pregatire solemnă
pentru răsăritul soarelui
văzut de ochiul noului-născut.

Totul se întrupa în acel strigăt
tâșnit din lucruri și care
împreună cu ele constituia lucrurile.

Te iubesc, strigam, prezent al vieții mele,
și strigătul
mi se desfacea în comete.



vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.