Smulsesem vâna din copilul vânăt
din care mă trăgeam, -
și-am prins-o coardă între două ramuri
să trag vederile în rădăcini.
Pluteam deasupra ca un nour
întors cu ploaia spre pământ,
trăgeam spre rădăcini întruna,
cu de la stele razele ce-ajung, -
și doar atunci când am simțit că mișcă
și că se doare și că geme,
mi-am spus cu palma pe vedere
că încă eu mai sunt
că am cădere
și lacrimă și sare.
Ce liniște. ca un țipăt asurzitor!
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu