Mihail Sadoveanu - Nicolae Labiş
Adăugat de: Adina Speranta

Eram într-o pădure uluitor de vie, într-o pădure care şoptea
înăbuşit. Şi iată că pădurea în iarna, argintie, cu şoapta ei,
mi l-a reamintit.

Izvoarele, sub pânze de gheaţă, delicate,se legănau la vale,
pe nevăzutul prund, şi în lumina sobră, cu pini şi nestemate,
cântau unite într-un cor profund.

În zboruri rotunjite, tăiau mari păsări slava; un farmec de
poveste se răsfira sub cer; părea zăpada caldă şi moale ca
otava, dar zările sclipeau la fel, sever.

Cu vânturile-n coarne, în goana nebunească, zburau
năvalnic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreagă pădurea
românească, şi el păşea încet prin iarna ei.

II.
Mi-au mai rămas în minte frânturi din timpurile duse? Treceam
tăcut sub nouri în umbra unor oi. Ce-am mai păstrat din
raza privirilor senine, din sufletul copilului vioi?

Era flămând copilul şi oile flămânde, dar florile şi pomii
luceau în chip şi fel. Ţinea copilul cartea cu palme
tremurânde. Citea despre Lizuca şi-un căţel.

În jurul lui, pădurea vuia ameţitoare şi gâzele prin ierburi
foşneau adormitor. Plângea mioara albă cu plânsete amare
şi, tristă, şchiopăta de un picior.

O mângâia copilul cu ochii şi cu gândul, pe când murea
mioara bolnavă, pe nisip. O tragică baladă cânta prin ramuri
vântul, o Mioriţă-ntoarsă în alt chip.

III.
Copilul şi mioara s-au şters din amintire, războiul peste toate
a pus un val de fum. Şi seceta săpase mai multe cimitire... Pe
drum un băietan păşea acum.

Venea din târg spre sate, purtând noi înţelesuri, spre-a l
e-mpărţi în ceata ursuză de ţărani. Venea să despletească
străvechile eresuri, un comunist de 16 ani.

Se minunau ţăranii văzând că nu se teme de ei, de depărtare,
de osteneli, de ger. Ei nu ştiau că visul îi da puteri, pesemne,
când se visa atunci un "clonţ de fier".

Şi dacă totuşi drumul ii ostenea făptura, vorbea cu Sadoveanu
în gând, şi-l asculta. Miez fraged de răsură îi inflorea iar gura,
şi se-ndrepta şi pasul, şi chipul ii sclipea.

IV.
Trosnesc butuci în vatră. În rafturi dorm volume visându-şi
existenta închisă între foi. Pe-un geam pătrunde lacul cu
luminoasa-i lume, şopteste-n cupe vinul cu şopotele-i moi.

E-n faţa mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini
de pâcle şi plini de-nseninări; o albă înflorire de vişini în
livadă, minunea licăririi unei zări.

Nu are nici o vârstă. În el sunt mii de oameni, şi-ntr-insul
anii proaspeţi cu toţii s-au păstrat ... Tot puşti rămân. Mă aflu
acum la un examen şi vreau s-arat că nu-s intimidat.

Sentinţa o să vină. Oricare-o fi, totuna. El pentru mine-i apa
vrăjitelor fântâni. Îl voi slăvi în cântec cum pot slăvi doar
luna, iubindu-l ca pe munţii, natalii mei, bătrâni.

(1956)



vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.