Rătăcind prin deşerturi,
am hotărât să te părăsesc.
Mă bălăceam într-un noroi negru,
tremurător
şi, afundându-mă şi ridicându-mă,
am hotărât că vei pleca din mine,
pentru că mă apăsai
ca o piatră tăioasă.
Şi ţi-am plănuit pieirea
pas cu pas:
trebuia doar să-ţi tai rădăcinile
şi să te las, singură, pradă vântului.
Vai, dragostea mea,
în clipa aceea
te acoperea un vis
cu aripile lui groaznice.
Te simţeai sorbită de mlaştină
şi mă chemai – şi eu nu veneam,
şi te scufundai, ţeapănă,
fără să te aperi,
gata sa te îneci în nisipul mişcător.
Apoi
hotărârea mea s-a întâlnit cu visul tău
şi din ruptura
care ne ardea sufletele
am ieşit iarăşi curaţi şi goi,
iubindu-ne,
uitând de vise şi de deşerturi,
întregi şi strălucitori,
purificaţi prin foc.
vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.