Peisaje cu flori de mazariche - Ion Vatamanu
Poezie adăugată de: ionel

    joi, 22 ianuarie 2015

In rascolitul carbune solar,
arzatorul pe culme,
sufla vapai zeii, invatati la flori de mazariche,
la spini de palamida si la verde susai.
Clatinate fiinte volbura catarata pe garduri,
intr-o pastaie rudele toate,
cu peisajele satului sub cap,
ador mite de lunga saracie,
ca gustul de fiarta fasola la sute de flacari,
mestecata cu sabia si arsa de schija.
La fiecare suflare de vant
un iepure se pornea la fuga prin aer,
la cadere imediat ca fr unza
din plopul fara de oase,
in lungi lacrimi scaldat de salcii plangatoare,
ca nici planta cea mai nepieritoare-a pamantului
n-ar avea alta tinere de minte.
Sfatosul si nesfatuitul de nimeni,
spicuit pe spice de orz,
pe haturi mohorate,
ca o zebra ce pastea mohor intre grau
si secara

sat harnic la vindecare,
ca mazarichea la floare,
nicicand vindecat,
saltand din veac in veac
parleazul barbarelor faradelegi.
Acesta era satul meu vechi,
cu peisajele lui de mazariche in floare,
cu paznicul ciunt, strajuitor de campuri,
care intruna injura de mama, de cr uce, de Dumnezeu,
blestemandu-si destinul,
salbaticit de-atata floare de mazariche.
Ce-a simtit simtul prin dibuite amurguri
nu se mai stie
locuri goale prin cronici, ca plesul sub cer,
suflare tainuita in pivnita la racoare
si numai tremur ul slobod,
ca mazarichea in floare.
Pleoapa nu s-a mai atins de pleoapa nicicand,
pe-aici o noapte era bagata-n vederi,
ca sa nu mai aiba tamaduire
serpuitoarea albie printre galbene stanci,
cu toate sfaramate si-nfipte cu muchiile taioase
in muntii obrajilor.
Randuri de brazda, scrise de mana,
suflate necarturareste, si-adanci semintele bastinii,
sfatuite la rod, dar capricioase,
stihii imblanzite pe poala de panza aspra,

cu lipitoarea pe coapsa, pe spate, mereu.
Si neamintit de nimeni,
uitatul intr-o pastaie tarcata,
ingramadit la suflare,
sufla din nepierdere, din nepieire,
pana la uitare de sine.
Prindea din zbor cu ochii stelele noaptea,
focul din fulgere il r uga mai a mila,
si-n locul caminului inghitit de zgura
aduna iara lut si stuf,
ca lutarie avea
si stufarie deasa in iazuri.
Nadejde de mar, de prasad,
de ovaz, de grau, de papusoi,
nadejde de unul, de doi,
nadejde de cal, de vita, de oaie,
nadejde de rod, de ploaie,
nadejde fara de nadejde,
dar tot o nadejde
Aveam pentru tinere de minte
doua scartaituri de cumpana,
coada de soparla a setei si-a secetei,
si-o secera, o sapa, o coasa,
cand de peste varfurile dealurilor
se arata o inima roasa.
Intre cele doua scartaituri de cumpana
o ciutura s-afunda-n fantana
la apa adanca,

dar tot ce scotea,
se bea,
si-n mai adanc s-afunda,
pana de apa nu dadea,
si-atunci plesneau de uscare ulucele,
si se-ndesea pe damb padurea cr ucilor.
Numai drumuri deschise
si numai rascruci, lesne trecatoare,
fara poticnire
de zatrire,
de parca sufla gura aceea a secetei
numai copite de cai,
flori de mazariche,
spini de palamida
si verde susai.
Sticle afumate pe ochi,
pentru vederea varcolacului,
pentru indreptarea luminii,
caci era o indreptare de indepartare
cand se ar unca cu pamant in soare
si se umplea cerul,
cat e de cer
si de nesfarsit,
cu spini de palamida,
verde susai,
flori de mazariche
si cumpana aceea
de prelung scartait



vezi mai multe poezii de: ionel




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.