Ploaie morbidă - Mihail Simionescu
Poezie adăugată de: apollo91

    marţi, 15 martie 2016

Plouă iar. De ceva timp numai plouă.
Cad în lacrimi limpezi stropii reci de ploaie,
Se preling pe-acoperişuri şi pe străzi ei curg şiroaie,
Nouri negri şi-ncruntaţi umbresc străzile pustii,
Iar sufletele slabe…se simt împinse toate
Către frig, către ţărână, către moarte…

Desculţă, udă, tremurând, ea îşi târăşte
Picioarele-nvineţite, mult umblate şi rănite,
Prin ploaia deasă, pe drumuri părăsite…
Ochii-i plâng, gura-i geme, sufletu-i urlă
De necazuri şi tristeţi, de durere şi de-amar,
De dorinţa şi de teama de a trece un hotar.

Îi va fi rece? Îi va fi cald? Îi va fi rău sau bine?
Mai tare-o va durea? Sau durerea-i va alina?
O vor uita cu toţii sau îşi vor aminti de ea?
Drumul ce l-a ales întoarcere nu are;
Cum îi va fi, ce va simţi – nimeni nu ştie,
Ce ştie ea, e că nu va mai fi vie.

Pădurea e-n faţă aşteptându-i trupul.
Ploaia se-nteţeşte, vântu-i taie cu suflarea
Pielea, ochii, respiraţia şi calea.
Ploaia o respinge, vântul o refuză,
O trimit înapoi, să plece acasă,
Să-şi ia zilele nu vor, nu o lasă, nu o lasă…

Dar ea continuă să meargă,
Nu ascultă nici de ploaie, nici de vânt,
Niciun sens nu mai are viaţa ei pe-acest pământ.
Decât sclavă printre oameni, ea preferă moartea;
Nu-i mai pasă de nimic, nici de foc, nici de iad,
Nici că cei ce viaţa-şi iau nu urcă, ci cad.

Speranţă nu mai are, nici vise, nici dorinţe…
Doar gânduri sumbre, insomnii şi zile incolore,
Voci şi vedenii ce-o tulbură ore şi ore…
Singură se simte, fără mamă, fără tată,
Fără oameni dragi care s-o iubească…
Ce dorinţă să mai simtă, pentru ce să mai trăiască?

Tunete şi fulgere, ploaie torenţială,
Înspăimântată e natura toată
Căci în pădure de un ram stă atârnată
O copilă naivă, un suflet mâhnit,
Un trup de fecioară din care viaţa se scurge
Clipă după clipă, în timp ce îngeru-i fuge.

Frânghia-i prea strânsă, n-o lasă să respire,
Ochii bulbucaţi se umplu de ceaţă,
Se stinge-ncet visul de loc cu verdeaţă,
Trupul se zbate în mâinile morţii,
Viaţa dispare între stropi de ploaie,
Iar lacrimile-i curg…îi curg şiroaie…

Ploaia s-a oprit, doar vântul mai adie;
Şi-i leagănă încet trupul ce-atârnă fără vlagă,
Şi vuieşte printre frunze – parcă se roagă…
Norii se desfac şi curcubeul apare,
O floare măiastră tocmai s-a ofilit,
Dar pădurea trăieşte, chiar de ea a murit.



vezi mai multe poezii de: apollo91




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Multumesc! Bine v-am gasit!
apollo91 (autor)
marţi, 15 martie 2016


Bun venit langa noi.!
petrica_c
marţi, 15 martie 2016


Mi-a atras initial titlul, deosebit de altfel si mi-a placut intreg poemul.
ade_m
marţi, 15 martie 2016