Deodată ştiui atîtea despre fîntîni,
arbori de sticlă de neînţeles substrat.
Pot să vorbesc de lacrime din plînsu-mi
ce copleşit de mari visări eu însumi
le-am risipit şi apoi le-am uitat.
Oare uitai că cerul mîini îndreaptă
înspre multe lucruri şi în îmbluzeală?
mereu văzui imensul fără seamăn
şi în treziri de vechi grădini cu aer reavăn
în seri senine cu speranţe-n leagăn
urcă din molcome cîntări de fete
care din melodie se revarsă
sa se-nfiripe de parcă trebuie să
se oglindească-n iazuri sclipind geamăn?
Trebuie să dărui totul amintirii,
ce-n mine şi-n fîntîni s-a petrecut,
atunci şi eu simt greul prăbuşirii
în care apele le-am revăzut;
şi ştiu de crengi ce se îndepărtară,
de glasuri care-au ars cu slabă pară,
de iazuri care ţărmu-l repetară,
fără îndemînare şi amînat,
de-apusuri peste codrul carbonizat,
care umblau cu totu-nstrăinate,
se arcuiau altfel şi întunecate
de parcă n-ar fi asta lumea bănuită...
Oare uitai că stea de stea-i proptită
închisă către astrele vecine?
Că lumea-n spaţiu ca în plîns dospită
abia se recunoaşte?-Poate ţesuţi
în cerul altor fiinţe privind în sus.
Poate poeţii lor ne-aduc laude fierbinţi,
ce roagă mulţi spre noi în înălţime
şi nu ne-ajung blestemele străine
nicicînd;vecini ai unui zeu ce-l socotesc
la înălţimea noastră cînd jelesc,
în care cred şi-l pierde fiecare
şi ca raza sclipind din felinare
chipu-i în treacăt pe neobservate
ne flutură pe feţele distrate...
(traducere de Dumitru Marian)
vezi mai multe poezii de: Rainer Maria Rilke
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.