Telefon - Romulus Vulpescu

Odaia ta - pustie de barbat -
Cu husele penumbrei de vacanta,
Si usa, -n care n-are rost sa bat,
Si patul - m-au uitat cu siguranta.

Mi-a mai ramas un singur sclav, fidel
într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tau, fac - din exil - apel
Sa ma evoce, muzical, din umbre,

Dar cifrul de semnale suna-n gol:
A timp oprit si gri ce ne desparte...
Complice cu-al absentei protocol,
Mai pica de pe raft, murind, o carte.

Ironic, telefonul - ferm, lucid,
Desi tradat - doar el mai întelege
Ca, îmbrîncindu-mi episodu-n vid,
în alt culcus încoronezi alt rege.

Mai staruie un miros de tutun -
Racit în amintiri si în dantele:
Si sun nebun, inoportun, sun, sun,
Dar nu se-ating de receptor nici ele.

El, totusi, patimas, tot cheama lung,
Mecanic, ritmic, a sfîrsit de lume,
înnebunit ca - aparat si ciung -
Mîini n-are: cînd revii, sa te sugrume.



vezi mai multe poezii de: Romulus Vulpescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.