Cîntecul căţelei - Serghei Esenin

Spre ziuă, sub căpiţa de secară,
Pe auriul snopilor plecaţi,
Căţeaua, în viforniţa de-afară,
Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.

Pînă-n amurg, veghind încovoiată,
I-a răsfăţat, lingîndu-i ne-ntrerupt.
Şi se topea ninsoarea spulberată,
Pe fierbinţeala pîntecului supt.

Iar seara, cînd găinele s-aşează,
Stăpînul casei a ieşit posac
Şi unde mama pîlpîia de groază,
El pe toţi şapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă,
Căţeaua da-n nămeţii de pe drum…
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scîncea curgînd sub botul ei, acum.

Apoi, cînd se-nturna şovăitoare
Şi singură înspre culcuşul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căţei.

Străină, zgribulită şi-n neştire,
Privea la chipu-i nalt şi depărtat,
Iar luna plină, lunecînd subţire,
După colini a dispărut treptat.

Şi cum atunci, cînd cineva-n ogradă,
Drept pîine-i zvîrle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.



vezi mai multe poezii de: Serghei Esenin




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.