Ne ducem toţi - Serghei Esenin

Ne ducem toţi câte puţin, mereu, 
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare, 
Poate curând va trebui şi eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
Şi tu, pământ! Şi voi, câmpii ca marea!
În  preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.

Atât de multe gânduri am urzit, 
Am scris atâtea cântece visate
Si pe pământul trist sunt fericit
C-am respirat si c-am trăit de toate. 

Sunt fericit c-am sărutat femei
Si-am lenevit pe iarba parfumata, 
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei, 
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo ştiu ca nu foşneşte-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara...
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.

Acolo ştiu ca nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume...
De asta poate mi-s aşa de dragi
Toţi oamenii cu care sunt pe lume.



vezi mai multe poezii de: Serghei Esenin




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

frumos....
fara cuvinte!!!
danab
miercuri, 09 septembrie 2015


Foarte frumos canta Esenin...
ALapis
marţi, 05 mai 2015


Cu atata bogatie, in juru-ne, au mai avem, oare, timp de covarsitoarele bocete de-amiezi? Caci unde insasi rasaritul, inchinatu-s-a luminei, pret de o clipa - mi-a sters amarul, fiorul de placere.

Th3Mirr0r
th3mirr0r
marţi, 05 mai 2015