Ne ducem toţi, câte puţin, mereu,
Către liman de tihnă şi 'mpăcare.
Poate curând va trebui şi eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.
O, dragi mesteceni gingaşi şi subţiri!
Şi tu pământ! Şi voi câmpii ca marea!
In preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni 'ntristarea.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii, ce 'n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.
Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Şi pe pământul trist, sunt fericit
C'am respirat şi c'am trăit de toate.
Sunt fericit c'am sărutat femei
Şi-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.
Acolo, ştiu, că nu foşneşte' n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara...
De asta 'n preajma tainicei plecări
Eu mă 'nfior şi-mi simt adânc povara.
Acolo, ştiu, că nu vor mai fi fagi
Nici holdele de aur viu pe nume...
De asta poate mi-s aşa de dragi,
Toţi oamenii cu care trec prin lume.
vezi mai multe poezii de: Serghei Esenin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.